sâmbătă, 14 mai 2016

Japonia 2016

Cu o zi inainte de Paste ne-am imbarcat in directia Osaka. De la Paris, avionul a facut vreo 12 ore care au trecut greu dar cu cateva jocuri, doua filme si un pui de somn (valabil doar pentru unii dintre noi) la 8 si un pic am ajuns. Chiar pe 1 mai! Prima temere ne-a fost spulberata imediat -  nu e greu sa te orientezi, peste tot sunt indicatoare si in engleza si daca intrebi pe cineva obtii imediat o indrumare politicoasa chiar daca engleza pe care o vorbesc nu e prea buna.

Prima miscare pe care o facem e sa ne luam abonamentele la tren (JR pass) - cumparate din Romania, pentru ca au abonamente speciale pentru turisti care se pot cumpara numai din afara Japoniei. Destul de scump abonamentul, dar daca ai de gand sa te duci de colo-colo cu trenul e singura optiune sa nu-ti dai toti banii pe trenuri. La ghiseul de JR pass evident o coada imensa dar intr-o ora ajungem in posesia unor cartonase cu numele nostru, ceva bilet de tren verde si o poza cu ciresi infloriti pe coperta, pe care trebuie sa le fluturam de cate ori intram sau iesim din gara. partea buna, pana acum e ca inca nu am platit nimic in plus pentru transport.

am inchiriat pentru primele doua nopti pe airbnb un apartament situat foarte aproape de Osaka Shin station si cu totii eram stresati de cum o sa ajungem la el.  Primisem de la proprietar un tutorial cu poze de cum ajungem la apartament dar chiar si asa eram stresati, insa a fost usor sa ne descurcam. Organizarea japonezilor s-a dovedit a nu fi un mit!!! O mica problema am avut cu cheia de la casa, dar emotiile au durat numai 5minute - instructiunile gazdei duceau numai pana la deblocarea unui lacat urias cu cifru, care era pus pe usa; am nimerit din prima codul si am scos lacatul, dar usa era incuiata si cu cheia!! si cheia nicaieri.... de fapt uriasul lacat cu cifru era doar suportul pentru cheie dar nu ne-am prins decat dupa ce o oarecare panica se instalase. chiar ne intrebam daca nu cumva am gresit cladirea si am nimerit in alta parte, dar coincidentele ar fi fost prea mari...si noroc ca Ionut e prea putin stresat in astfel de momente si a gasit cheia in suport!!

Aparamentul e dragut, camerele sunt mici dar ne asteptam deja la asta....totusi nu sunt atat de mici pe cat mi le imaginasem, curat, super curat, si echipat cu tot ce-ti trebuie... ca intr-o casa de oameni nomali care te-au lasat sa stai la ei peste noapte; cel putin pana acum pare ca s-au gandit la toate si orice ti-ar trebui gasesti pe undeva printr-un sertar, cu instructiunile de rigoare scrise pe vreo foaie lipita la indemana.

Ne-am echipat si am pornit explorarile, desi cu totii abia ne taram dupa atata drum si sapte ore diferenta de fus orar! am ales sa vedem Himeji castle, semnalizat ca fiind unul dintre obiectivele turistice importante in zona - deci inapoi la gara, tren 45 de minute, coborat la Himeji - un orasel dragut, nu prea multa lume pe strada si in 10 min pe jos eram deja in fata castelului alb, cocotat pe deal si inconjurat de gradini. Stiam ca numai 15000 de turisti sunt acceptati intr-o zi in castel si ne gandeam ca spre sfarsitul zilei nu am avea sanse sa intram dar nu a fost nici o problema, ne-au pimit. doar dupa cativa pasi in curtea castelului am nimerit la o coada si asa incolonati am petrecut vreo doua ore, pentru ca oricum n-aveai unde sa te duci nici inainte si nici inapoi. castelul are vreo cinci sase etaje, dar in afara de pereti si de podele nu vezi nimic in interior, nici macar o sabie sau un costum de samurai...am tot urcat in inghesuiala aia infernala cu gandul ca mai sus o sa gasim ceva ce merita vazut dar din pacate in varful castelului era numai un soi de clopot dupa niste perdele si localnicii se opreau acolo, trageau de o sfoara groasa si dupa aia executau doua trei plecaciuni (probabil sistemul lor de rugaciune scurta, inca nu imi dau seama prea bine pentru ca suntem pe aici de putin timp si inca nu am invatat despre obiceiurile locale).

Gradinile in schimb au meritat plimbarea - desi vegetatia inca nu este abundenta si plantele abia se trezesc la viata, aranjamentele, copacii, felinarele sunt la locurile lor si linistea e intrerupta doar de aparatele de fotografiat din cand in cand. Ziua s-a terminat prea repede si am iesit din gradinile castelului cu o foame care trebuia astamparata cu ceva specific japonez, pe strazi micile retaurante se inchideau deja desi era numai ora 6 pm! am gasit totusi in zona comerciala un loc cu preturi prietenoase si in care erau cativa localnici, in poze aveau noodles si ceva orez deci am gasit ce sa mancam. doar ca iti trebuie ceva noroc cand comanzi, pentru ca engleza pe care o vorbeau nu le-a permis sa ne explice prea bine ce ne vor da de mancare. am ales un curry de vita si s-a dovedit o alegere inspirata, prin celelalte farfurii supa de alge cu oua si sos de soia nu era prea grozava si nici tempura sau crevetii prajiti cu pane-ul ala al lor cu mult ou si ulei nu par optiuni prea sanatoase! in orice caz, peste tot pluteste un miros de supa miso, care mie personal mi se pare o scarbosenie fara margini, dar poate ca nu am nimerit una speciala care sa ma determine s-o indragesc. cred ca la fel am patitla inceput si cu supa pho din Vietnam si cu thailandeza tom yam soup.

(am ajuns la Hiroshima, deci trebuie sa ma dau jos din tren, dar continui diseara istoria vacantei scrisa in tren).







Day 2 / Hiroshima, Myiajima


Sculat la 7 si un pic de dimineata, urcat in tren la 8 si un pic, schimbat tren, ajuns la Hiroshima schimbat tren ajuns la feribot, traversat balta - ajuns in Insula Myiajima cu celebra ei poarta portocalie din toate pliantele turistice...din Osaka Shin station drumul a durat cam doua ore cu toate mijloacele de transport mentionate. Myajima este o un loc turistic prin excelenta, totul este amenajat si aranjat penttu puhoaiele de turisti care vin sa fotografieze imensa poarta din mijlovul apei. Pe la pranz cand am ajuns noi minunea era chiar pe nisip si ne-am plimbat pe langa ea, dar seara cand am parasit insula deja era in apa de doi-trei metri si toata plaja din fata ei era inundata. Locul e frumos si mic, un templu, alt templu, multe magazine de suveniruri si patiserii, cofetarii, cafenele si peste tot puhoi de turisti, in majoritate japonezi. O telecabina pana la care mergi vreo 10 minute te urca pe Muntele Misen de unde se vede frumos marea dimprejurul insulei si pinii de pe versanti. Pe munte mai sunt mici temple sau minipagode, nu prea spectaculoase, dar pentru ca nu stiam nimic de ele aveam un element motivational puternic sa ne miscam. Din loc in loc mai intalneam cate un mic Budha echipat cu ochelari de soare, fes sau hainute de copil, unii erau pusi la radacina unui copac altii pe un mic postament pe marginea cararii, cert e ca erau multi si raspanditi pe munte aparent fara o logica anume. Am coborat pe jos (cca 2 ore) prin padure pe alei betonate si cu muuulte scari, spre sfarsit aproape ca nu ne mai tineau genunchii dar am fost fericiti ca la capatul potecii de pe munte am dat peste cel mai frumos templu pe care-l vazusem pana acum - Daishō-in. Zeci de statuete ale lui Budha, decorate cu capisoane tricotate si uneori cu bavetele de bebelusi sau cu ochelari de soare margineau aleile dintr-o gradina a templului, dar nu numai. La intrare scara care ducea la templu era decorata pe mijloc cu 600 de cilindri aurii inscriptionati cu o scriptura/invatatura (Dai-hannyakyo Sutra) adusa de un calungar japonez din India, pe care daca o atingeai se spune ca aduce mult noroc. Si la urcare si la coborare toti japonezii erau cu mainile pe cilindrii astia care se roteau precum elementele unei numaratori si produceau un maare zgomot. Evident ca am facut acelasi lucru, istoria acestor cilindri am aflat-o evident dupa ce ne urcasem deja in trenul care ne ducea departe de Myajima, catre alte comori japoneze.










Am luat ultimul ferry si ne-am indreptat spre Hiroshima, nu inainte de a manca ceva. De data asta am nimerit un loc dragut care avea meniu cu poze si ne-a fost oarecum usor sa alegem ce mancam. Am ales sardine la gratar pentru ca peste tot am citit ca sunt specialitate locala, dar nu as putea sa spun ca a fost ceva special. Mai bune au fost scoicile pe care le-au ales Vero si Ionut, ma gandesc ca cei care au tot laudat pe net sardinele din Myajima or fi gasit alte locuri in care erau gatite mai bine. Nu stiu ce sa zic despre mancare pana acum, dar nu am avut experiente culinare iesite din comun si parca nici nu mai am curaj sa incerc specialitati de-ale lor.

La Hiroshima singurul nostru obiectiv a fost A-Bomb dome, pe care l-am vazut pe intuneric. Un loc trist intr-un parc imens, complet gol la ora la care am ajuns noi si destul de slab luminat. A fost totusi interesant si cred ca n-ar fi fost completa vizita in zona asta fara sa trecem si pe aici. Nu este nimic spectaculos, cladirea pe care a cazut bomba au lasat-o asa cum era dupa bombardament si au construit in proximitate un memorial cu parc, muzeu, monumente, flacara vie si locuri in care sa poata aprinde lumanari.





Ultima oprire pe lista noastra pentru azi era Osaka - plimbare de voie prin Dotonbori si urcat in cladirea lor reprezentativa (Umeda building) de unde am fi putut sa vedem de sus orasul. Numai ca am ajuns inapoi in oras dupa ce programul la Umeda se terminase, dupa ce ne-am cam invartit cu trenul cautand statia la care sa coboram si drept sa spun nici prea bine informati despre cum se ajunge la ea. Oricum, i-am facut o poza de la ceva distanta dar noaptea nu e deloc spectaculoasa si ne-am continuat drumul spre Dotonbori desi era foarte tarziu, tot cu trenul. In Osaka au o linie de tren care merge intr-un cerc prin oras - evident in loc sa alegem calea cea mai scurta ne-am plimbat cu trenul muulte minute si am coborat intr-o gara dubioasa de unde am luat alt tren spre destinatia noastra. Evident cartierul celebru din Osaka era aproape adormit, inca era lume pe strazi si doua trei cluburi deschise dar atmosfera generala era de "hai la somn" si asta am si facut. Cu un taxi ca alta optiune nu mai era; un taximetrist in varsta, amabil, echipat cu manusi si masca chirurgicala ne-a dus pana acasa contra unui tarif fabulos. Probabil ca am mai zis pana acum ca in Japonia cel mai scump e transportul dintr-un loc in altul, e valabil si pentru taxiuri care sunt aproape de neatins.

Am dormit putin si ne-am pregatit de plecare, voiajul nostru in Osaka se termina!!


Day 3 Koyasan

Ne-am lasat rucsacii intr-o cutie de bagaje din gara si cu cateva lucruri in bagajul de mana ne-am urcat din nou in tren. de fapt in trenuri pentru ca le-am tot schimbat pana am ajuns la Koyasan. JR pass-ul nu ne-a ajutat prea mult pentru ca aici se ajunge numai cu Nankai (alt operator), asa ca am platit biletele si de tren si de autobuz si de telecabina si dupa ce am lasat vreo doua trenuri sa se duca ne-am urcat in cel despre care stiam ca ne duce direct la Gokuracubaci (?? sper ca nu l-am scris gresit). Si nici nu ne instalasem in tren cand "soferita" trenului ne-a poftit politicos dar ferm sa ne dam jos la prima statie si sa asteptam urmatorul tren. Ne urcasem intr-un expres care mergea numai cu locuri rezervate si evident aveam bilete la trenuri mai populare nu la asta (nu era scump, doar ca circula numai cu locuri rezervate si noi nu aveam rezervari!).

Ne-am dat jos cam bosumflati si putin ingrijorati ca n-o sa ajungem la Koyasan pana la 5pm, cand era ora limita la care ne puteam caza la templul unde rezervasem. Oricum ingrijorarea a fost gratuita pentru ca toate trenurile au mers snur, n-am asteptat pe nicaieri mai mult de doua trei minute si pe la 1.00pm ne urcam deja in cable car si 15 min mai tarziu in autobuzul electric care ne-a dus pana langa templu. In materie de suport pentru turisti japonezii sunt senzationali - la coborarea din telecabina ne asteptau niste voluntari pensionari care ne-au indicat autobuzul si numarul de statii pana la destinatia noastra (dupa ce le-am comunicat hotelul) si ne-au dat si o harta cu traseul autobuzelor si numele statiilor, pentru ca e super greu sa tii minte denumirile lir. Mie nu mi s-a mai intamplat pana acum sa nu retin numele locurilor in care vreau sa merg, dar in Japonia mereu intreb "cum se numea statia aia?? cum ii zicea templului de ieri?? cum care, ala portocaliu"...

Ecoin Koyasan e gazda noastra oentru o noapte - aici majoritatea templelor primesc turisti pe care ii cazeaza in camere simple, traditionale dar unde se asigura totusi intregul confort. Am avut halate, prosoape, periuta si pasta de dinti si toate consumabilele necesare pentru dus, cearceafuri curate si perne confortabile umplute cu bilute de silicon cel mai probabil, masuta si toate cele necesare pentru ceai, pe scurt cam tot cea aveai nevoie.

Cum am ajuns devreme, ne-am echipat si am plecat sa exploram locul - prima oprire la... cimitir. Semnalizat in toate discutiile despre Koyasan ca fiind un obiectiv de referinta, am fi vrut sa-l vizitam noaptea pentru ca stiam ca sunt tururi organizate special, numai ca in noaptea pe care o petrecem aici se anunta ploaie si turil era anulat. Deci, ziua, pe lumina, ne-am plimbat prin cimitir cam o ora, am fotografiat monumente funerare vechi si am incercat sa intelegem care era schema cu ele - evident in lipsa unui ghid n-am descoperit mare lucru, dar cimitirul avea o aleie centrala larga, era plin de copaci inalti in special pini si era plin de lume, pentru ca pe acolo trecea traseul de pelerinaj catre complexul / mausoleul dedicat lui Kobo Daishi, considerat cel care a adus budismul in 806 in Japonia dupa ce a petrecut cativa ani in India. Ei ii ziceau mausoleu, eu ii zic complex pentru ca avea un templu central, o sala a felinarelor si alte acareturi din jurul unui loc de rugaciune.

s-a intunecat cam repede, in afara de cimitir si Kobo Daishi temple am testat prajituricile lor cu castane si coca cruda (bleah) si am cinat traditional japonez la templu, la masute mici mici mici cu multe boluri mici mici mici in fata, asezati direct pe jos. am mancat supa miso, orez, muraturi, tofu si alte minuni vegetariene care ne-au placut foarte putin (asta ca sa nu mai zica Vero ca nu am o abordare pozitiva).

A doua zi ne-am trezit foarte devreme ca sa asistam la ritualul de dimineata de la templu - doi calugari au cantat ceva in limba lor cam jumatate de ora, timp in care toti care eram in templu ne-am ridicat unul cate unul si ne-am dus in fata lumanarii de rugaciune pe care am presarat un praf care nu stiu ce era, ne-am facut plecaciunea japoneza catre statuia lui Budha si am trecut la locul nostru. localnicii intarziau cateva secunde sa-si spuna rugaciunile, noi am parcurs ritualul doar pentru ca asa se cadea. de altfel am vrut sa sar peste plimbarea pana la lumanare, dar vecinul meu de tatami, un japonez rebel care venise la templu in pijama desi peste tot scria ca nu ai voie sa o faci, mi-a dat un cot si cu cel mai clar ton pe care il puteai avea in acele momente mi-a ordonat "go, go, it's your turn", asa ca nu prea am avut de ales. Dupa ce toti am pus praful (tamaia) pe lumanare, incantatia s-a terminat si ne-am mutat cativa pasi in alt pavilion, situat la strada, unde au organizat un ritual cu foc. pe un platouas de metal au pus o stiva de "acatiste" carora le-au dat foc in timp ce o alta cantare religioasa de data asta si cu acompaniament la ceva instrument de facut zgomot (ca o toba, dar de templu nu ca cele de concert). "acatistele" sunt de fapt niste rigle de lemn pe care le pictezi cu rugaciunea preferata si le lasi la templu in locurile special amenajate. dupa un an in care au fost binecuvantate in fiecare zi in ritualurile templului, sunt puse pe foc pentru ca ei cred ca numai asa se purifica si se indeplinesc pentru totdeauna (ca si la noi sunt rugaciuni pentru sanatatea familiei, pentru succes la examene sau in afaceri, pentru noroc in dragoste etc) si la temple sunt si caiete cu modele, in cazul in care nu prea stii ce sa scrii pe rigla aia!







Am petrecut si jumatate din a doua zi in Koyasan plimbandu-ne pe strazi de la templu la templu, fiecare cu povestea si culorile lui dupa care ne-am indreptat spre Kyoto.



Day 4-5-6 Kyoto


Kyoto e locul care mie personal mi-a placut cel mai putin. E aglomerat, mergi mult cu autobuzul si pe jos si peste tot iti intra in poze milioane de fete. Evident gasesti aici tot felul de lucruri de facut dar in principiu alergatul din templu in templu si plimbatul pe stradutele din centru merita amintite.

Noi am fost intr-o fuga continua - mai intai Nara, jumatate de zi, pentru ca nu apucasem s-o vedem in ziua sosirii noastre in Japonia asa cum era prevazut, dupa care un templu cu multe porti portocalii care a fost dragut dar atat de multe persoane pe mp nu am vazut nicaieri in Japonia. Caldura infernala si hoardele de turisti si localnici au facut aproape imposibila vizitarea acestui loc. Ne-am miscat in sus pe scari pe sub portile portocalii odata cu coloana, mai inconfortabil ca intr-un autobuz aglomerat, si la fel si la coborare. Traseul avea in total 4km, dar noroc ca am gasit o intersectie si am evitat cam jumatate din el, oricum nu imi vine in minte altceva in afara multimii de oameni pe care am intalnit-o aici.

In a doua zi la Kyoto am inceput bineinteles cu un templu, asezat pe un deal, la care am ajuns dupa un drum lung cu autobuzul 206 (Kyomizu-dera). Atmosfera trista, de la ploaie si poate, cine stie, de la mici frustrari neexprimate, au conturat o zi cam trista si cel putin neinteresanta!! e ziua pe care as vrea cel mai mult sa o uit din vacanta asta. templul era similar celorlalte deja vizitate, n-as putea sa descriu vreo particularitate anume, doar gradina era cat de cat frumoasa si de pozat. Undeva pe la mijlocul gradinii curgeau trei fire de apa si o coada maaare de oameni astepta sa treaca prin dreptul celor trei izvoare sa bea apa; pliantele ziceau ca vei fi mai sanatos daca o sa bei apa de acolo. Aveau niste cani de aluminiu cu cozi foarte lungi pe care le foloseai pentru a lua apa, pe care, dupa utilizare trebuia sa le pui intr-un sterilizator cu ultrasunete. Nimeni nu atingea cana cu gura sau cu mana, isi turnau in propriile oalme cateva picaturi pe care le sorbeau dupa care returnau cana in sterilizator! Interesant cum totul este gandit sa fie practic, curat si cu grija pentru sanatate. Si atat de simplu dar atat de eficient.

Urmatoarea oprire in ziua asta a fost la piata (Higashiuoyacho) unde ne-am plimbat printre tarabele cu legume si peste, incercand sa ghicim ce se afla in pungutele frumos impachetate sau in butoaiele expuse. Multe legume nu le-am recunoscut, de pesti si fructe de mare nu mai zic - si din pacate nimeni nu ne-a putut ajuta pentru ca, asa cum am mai zis japonezii nu prea vorbesc alte limbi in afara de a lor. am mancat in piata, scoici proaspete si sashimi, excelente si nu prea scumpe. ploua destul de tare si pauza la piata ne-a ferit cat de cat de umezeala, tot pe ploaie am plecat dupa aceea sa ratacim pe strazi, sa vedem castelul Nijojocho si sa vizitam gradina templului Daitoku-ji, desprea care citisem ca e gratuit si deschis pana seara. Castelul e frumos si are o gradina japoneza spectaculoasa. Era plina de gradinari care curatau firicelele se iarba crescute aiurea si ramurelele indisciplinate ale copacilor. Intr-un brad mai batran erau vreo cinci oameni care adunau acele uscate. Sub brad aveau o prelata pe care fiecare rest era adunat ca sa fie ulterior dus la gunoi. Daitoku ji nu era deschis, am dat o tura scurta pe o alee prin ploaia rece si din ce in ce mai intensa si l-am parasit rapid, ca sa ne oprim in prima cafenea care ne iesise in cale - Cafe du Mon. Gazde dragute, mancare super buna, dupa 5 minute de stat acolo ne imprieteniseram deja cu proprietarul locului, un japonez haios care statuse ceva timp in Romania si a fost super incantat sa ne spuna cateva cuvinte in romaneste. Dupa ce am terminat de mancat ne-au invatat sa facem cocori din hartie si astfel prima lectie de origami din Japonia s-a terminat intr-un mod agreabil, cu multe zambete si poze si cu o stare de incantare pe care zilele precedente o cam pierdusem!


Ziua 7 - Takayama

am luat din nou trenul si dupa aproape 4 ore ajungeam la Takayama. Un sat mai mare, intre dealuri - dupa aglomeratil Kyoto aici ne tiuie urechile. Gasim pensiunea la care aveam cazare (Oyado Hatchibei) dupa ce mergem 10 min cu autobuzul. E chiar langa "muzeul satului", unul dintre obiectivele de aici. Ne lasam rucsacii si ratacim printre casele vechi ale japonezilor expuse la muzeu, ne incaltam si descaltam de nenumarate ori, ne urcam prin poduri pline de fum si urmarim cu interes cateva minute cum se impletesc papuci de stuf sau cum se tes la razboiul de tesut mici carpete din resturi de tesaturi. Continuam cu strazile cu case vechi, un fel de centrul istoric al localitatii, cu multe case vechi in care acum sunt magazine sau restaurante, facute parca special pentru turisti. Aglomeratie maxima si pe aici, nici o poza nu iese fara milioane de persoane plus ca strazile (doua la numar) fiind foarte inguste, nu prea ai unghiuri din care sa pozezi; sa nu mai zic de lumina foarte proasta care cade fix pe varful caselor si aduce in poze o ceata dubioasa si niste culori absolut aiuritoare. Pana sa ne dezmeticim pe aici magazinele s-au inchis. era deja 5 pm, si ce daca e zona turistica, japonezii isi respecta la milimetru timpul de munca si timpul de odihna. Iar noi am inceput o alta goana - dupa locul in care sa manacam, pentru ca daca ceva e cu adevarat complicat aici e sa gasesti restaurantul cel mai potrivit atat cu toate gusturile noastre cat si cu portofelele noastre :)). Intr-un final, exasperati ca nu reuseam sa ne asezam niciunde, am cautat pe tripadvisor si al treilea restaurant recomandat ne-a cam facut cu ochiul, in amintirea vacantelor trecute in care mancarea era buna si ieftina - ati ghicit, un thailandez!!!! in care gatea o thailandeza, deci mancarea a avut gustul acela pe care nu-l putem uita. si evident stiam ce vrem sa mancam inainte de a ne aseza la masa. pot sa spun ca a fost cea mai buna mancare pe care am incercat-o in Japonia si sunt sigura ca o sa ramana in top pana la sfarsitul vacantei.

Ziua 8 Kanazawa

Nu am amintiri legate de Kanazawa desi au trecut numai doua zile de cand am fost acolo!!! Ca sa scriu ceva despre acest lic marturisesc ca m-am uitat la pozele din telefon, noroc ca mi le ordoneaza dupa localitatile prin care am fost. Deci la Kanazawa am ajuns seara, era intuneric deja cand ne-am cazat intr-o pensiune modesta, atat de modesta ca spre exemplu usa de la camera noastra nu se prea inchidea. Am avut totusi niste saltele cam subtiri puse direct pe jos, cearceafuri si kimonouri curate si un mic dejun destul de consistent desi era mancare japoneza. am petrecut aici numai jumatate de zi in care am vizitat un parc, semnalizat in toate  ghidurile turistice - care nu a fost asa de mare si de spectaculos cum mi-l proiectasem in minte, si un castel alb pe care doar l-am ocolit, pentru ca nu aveam nici cel mai mic chef de inca niste sali de muzeu goale!! In general, templele si castelele din Japonia au putine obiecte de arta/mobilier in interior si cumva ai senzatia ca ai aruncat banii degeaba dupa fiecare astfel de obiectiv vizitat.

In Kanazawa am fost din nou la piata, nimic spectaculos in afara de cafeaua italiana cumparata de la o taraba si bauta pe trotuar, pe o bancuta pe care ne-am inghesuit toti patru.

A doua parte a zile ne-am petrecut-o in trenuri, pana la Nikko. Am schimbat trei, timp in care am terminat "Tara zapezilor". In Japonia trenul e un mijloc de transport foarte popular - muulte categorii de trenuri, multe companii care opereaza pe acelasi traseu si o multime de gari. Cand citesti prima oara despre ele ti se pare super complicat si inutil de cercetat pentru ca oricum nu vei avea cum sa te descurci, dar la fata locului e foarte usor - au peste tot panouri, harti si ghisee de informatii si daca intrebi pe cineva, localnic, chiar daca nu stie sa-ti raspunda in engleza se straduieste, da din maini, iti mai arata niste panouri sau se mai uita pe harta - cumva te intelegi cu ei!!!



Ziua 9 +10 - Nikko

Pe la 5.30 pick-up -ul de la Teddy Bear ne-a luat de la gara (ne uitasera acolo, dar am inteles de ce cand am ajuns la ei - trei copii foarte mici si doi parinti cam epuizati, ea japoneza el Hawaii care aproape ca mu le mai faceau fata si copiilor si turistilor din casa lor). Ne-am lasat bagajele si ne-au dus cu masina pana la cascada. Cateva minute prin padure si am ajuns pe o platforma de unde se vedea in departare cascada - destul de inalta dar de la o asemenea distanta nu iesea mai nimic in poza. Ne-am intors pe jos printre tufe imense inflorite - niste boscheti roz insirati peste tot, unde am facut, evident, milioane de poze. La cina gazdele ne-au gatit curry (carribean style) bun bun si ne-am pus la somn la 9 si un pic!!! Dimineata ne-am trezit si am luat la picior templele din Nikko. Dintre toate templele vazute in Japonia, cele de aici mi-au placut el mai mult, cu toate ca au o influenta chineza puternica (sau poate tocmai de aceea). Complexul de la Nikko e mare si plimbarea de la templu la templu a fost foarte placuta, dupa ce le-am epuizat am facut vreo doi km pana la Abyssum, o alee prin padure, marginita pe o parte de statui ale lui Budha cu palariute rosii si de cealalta parte de un rau cu albia din roci imense asezate una peste alta, cu mici cascade sau caderi vijelioase de apa - un loc foarte frumos si care merita vazut, relaxarea este garantata.

In Nikko erau putine restaurante deschise, majoritatea cu meniu japonez - dupa indelungi cautari am gasit un fast food in care toti am mancat ghiciti ce??? cartofi prajiti!!!!! evident de foarte proasta calitate, dar au fost altceva decat algele si varza/ridichile fierte pe care le-am tot gasit prin farfurii in voiajul asta. Spre seara am luat-o spre gara si dupa aproximativ doua ore ne-am oprit in cel mai mare oras din lume!







Ultimele zile - Tokyo

Am ales de mult in economia acestui voiaj sa nu petrecem mult timp in Tokyo,  pentru ca ne era foarte frica de aglomeratie si primul contact ne-a confimat pe deplin temerile - am coborat in gara centrala si am dat de multimi peste multimi de oameni care se miscau in toate partile, era ca intr-un furnicar, in cateva minute eram deja ametita si nu imi gaseam drumul printre ei. Intr-in final am iesit din gara pe iesirea potrivita (in Japonia e important sa urmaresti cu atentie iesirea din gara cea mai apropiata de locul in care vrei sa mergi) si in cateva minute eram la hostel (Oak Zen Hostel) - curat si cu camere destul de mari pentru standardele japoneze. Bagajele venisera de la Nikko, dar pentru ca erau transmise pe alt nume decat cel cu care rezervasem, cei de la hostel nu le-au preluat decat dupa ce s-au asigurat ca sunt ale noastre. In orice caz ni le-au adus foarte repede dupa ce ne-am cazat si din nou m-am (ne-am) minunat de cat de organizati sunt acesti oameni si de cum se gandesc ei la tot ce ti-ar trebui si ti-l pun la indemana.

Afara ploua marunt si cald dar tot ne-am miscat pe jos vreo doi trei km pana la malul raului Sumida de unde banuiam ca se va vedea mai bine Sky Tree Tower, doar ca, din cauza ploii, se vedea numai o bucatica mica din el, era luminat turcoaz si asa in ceata arata mai degraba ca fantoma celui mai inalt turn din lume. Si m-am gandit atunci ca s-ar putea sa nu-i vedem niciodata varful, de nori sau de smog!

Cartierul Asakusa??? noaptea e dragut, dar lipsit de animatie - doar cateva tarabe cu mancare si unul doua cluburi de karaoke mai erau deschise iar pe strazi aproape nici un om. Citisem ca e zona care nu doarme niciodata si mi-o imaginasem deja un fel de Kao San din Bangkok, sau macar un Istiklal, dar e departe de orice comparatie cu oricare dintre cele doua!

Am dat o tura templului si am facut cateva poze, era liniste si putina lume si am putut admira detaliile fara sa ne incomodeze cineva, dupa care ne-am ratacit in drumul spre casa pt ca GPS-ul lui Vero ne ducea la alt hotel. Eram uzi leoarca dar continuam sa mergem pe stradute si sa ne mai uitam in cate o vitrina sau la vreo reclama. Ziua a doua in Tokyo a inceput cu o plimbare cu barca pe Sumida. N-am nimerit o barca fara geamuri si am fost oarecum dezamagiti, "submarinul" in care ne-am imbacat avea geamurile verzi si nu se deschideau; acum cred totusi ca a fost mai bine cu asta pt ca nu ne-a batut deloc vantul.

A fost o zi ciudata, ori de la barca ori de la meteo am experimentat o durere de cap absolut infioratoare cam jumatate de zi. Nu am avut tinte precise - dupa ce ne-am dat jos de pe "submarin" am facut poze cu Statuia Libertatii si cu niste blocuri de sticla care adaposteau un Aqua parc si am traversat printr-un mall pana la cea mai apropiata statie de tren. Ne-am indreptat spre Palatul Imperial, dar in afara de un pod si o bucatica din palatul alb al imparatului Japoniei nu am vazut altceva. Palatul e inconjurat de un spatiu liber imens si imi imaginez ca aici de ziua imparatului e plin de lume si de baloane si panglici colorate. acum era golit de orice fel de forma de distractie, niste bolovani perfect aliniati si nisip negru cu pietricele mai mari pe post de alei, verdeata doar pe margini - aceeasi sobrietate pe care am intalnit-o peste tot in Japonia.

dupa amiaza ne-am petrecut-o in Skytree tower. cel mai laudat lift din lume ne-a urcat la 350m in cca. 50 de secunde si am putut admira de sus orasul. era dragut dar nu stiu acum daca avea ceva special sau nu - poate marimea??? nu cred ca vedeam de sus chiar tot orasul (care are 90 km de la nord la sud) dar aveam cat de cat dimensiunea acestui colos. Vreo ora am astepat apusul si am sperat ca norii din drepul lui Fuji vor pleca, dar asta nu s-a intamplat insa nu ne-a impiedicat sa pozam nori si orice altceva ni se parea in departare ca ar fi muntele lor sfant. Dar ba era in nori, ba n-avea varf, ba nu era zapada in varful lui, dar am continuat sa-l cautam pana s-a intunecat de tot. Am coborat din turn si am mancat ciorba de burta si tentacule de caracatita si macaroane cu varza si cu carne si ziua s-a terminat muuuult mai bine decat incepuse.

In ultima zi de vacanta am fost la Fuji. oarecum dezamagiti, pentru ca drumul pana acolo e cam lung si recompensa pentru ca l-am parcurs n-a fost pe masura. dupa ce am schimbat doua trenuri si un autobuz pe care l-am asteptat la o coada uriasa, festivalul florilor la care ne dusesem "nu prea era acasa", niste flori cam ofilite sau care abia crescusera - imaginea era departe de ce vazusem prin pliante. locul era evident plin de oameni care alergau dupa cea mai buna pozitie ca sa pozeze zapada de pe Fuji!


seara ultimei zile ne-am petrecut-o in cea mai aglomerata intersectie din Tokyo si pe strazile din jur si acum putem sa confirmam ca aglomeratia e maxima in zona. totusi, cu toate ca are peste 37 de mil de locuitori, Tokyo nu este inca sufocat nici de oameni si nici de masini si de fapt surpriza noastra a fost sa constatam asta :).

m-am asteptat sa vad peisaje fabuloase, samurai, ninja si gheise in toate povestile, templele si muzeele care ne vor iesi in cale, sushi si teriyaki mai bune decat le-am mancat prin Europa....daar.....“Whatever it is you're seeking won't come in the form you're expecting” zice Murakami intr-una dintre scrierile sale si pentru vacanta mea in Japonia este descrierea perfecta!!!!

joi, 12 februarie 2015

2015 incepe tot in Asia :)

Prima zi din 2015 - departe de casa, in Kandy, Sri Lanka. E al treilea inceput de an care ma gaseste in Asia, in ultimii trei ani ;)). Si imi doresc tot asa si de acum inainte. Azi ne-am trezit mai tarziu decat de obicei si dupa un mic dejun oarecum continental, adica oua prajite si paine cu unt - plecam spre Pinawalla, unul dintre locurile pe care, conform ghidurilor turistice, nu trebuie sa le ratezi, daca esti prin zona. Suna interesant - orfelinat de elefanti, jungla, animale protejate in mediul lor natural! Cam o ora si jumatate de mers cu masina de la Kandy, timpul trece repede pentru ca in stanga si in dreapta peisajul este fabulos - paduri verzi, copaci exotici - asa cum zice unul dintre vecinii nostri de la hotel in dimineata asta ”toata aceasta tara este o mare, mare jungla”. Din loc in loc apar sate, gradini de legume sau plantatii de ceai, desi nu suntem inca in zona in care ceaiul ocupa tot terenul. Pinawalla este un complex in care elefantii orfani sunt adusi cand sunt mici mici, este locul in care sunt ingrijiti si invatati sa revina in jungla cand sunt capabili sa se descurce singuri. Evident, ca turist primesti aceste informatii ambalate intr-o forma pe care cei de la orfelinat cred ca au gandit-o ca sa nu streseze prea tare animalele - vezi doar ce vor sa-ti arate ei si platesti fiecare imagine cu mult mai mult decat te-ai fi asteptat. Nu cred ca am zis in postul anterior, dar un bilet de intrare pentru un obiectiv turistic din Sri Lanka costa mai mult decat biletul de intrare la Luvru. Orfelinatul de elefanti e vizitat de un puhoi de lume, pe o caldura aproape insuportabila. Ne ducem mai intai la rau, acolo unde elefantii fac baie si unde putem si sa ne apropiem de ei. Cateva zeci de elefanti in apa, de toate marimile si cateva sute de turisti de toate natiile pe mal, trag sute de cadre cu vietatile balacindu-se. Comertul cu banane si cu bambus pentru hranit elefantii este infloritor, cheltuim si noi ceva sute de rupii pe pungute cu banane si pozele ies spectaculoase. E o atmosfera de lene maxima peste tot, elefantii fac pasi rari pe aleea centrala catre locurile de odihna si noi cascam gura la tarabele cu haine colorate si nimicuri pentru turisti pana cand dam de o fabricuta de hartie. Hartie din caca de elefant :). Procesul tehnologic nu e complicat si masinariile cu care fac hartia arata atat de vechi ca te si intrebi peste cate milioane de ani or ajunge robotii pe aici. Arata ca masinariile agricole din sec. 18 pe care le mai vedem noi prin pozele vechi. In orice caz, hartia e ciudata si la magazinul de prezentare e desenata cu creion si pusa in rame facute din acelasi material. Suvenirul perfect - un tablouas cu un elefant, desenat pe hartie din caca de elefant. Arata exotic si ne cumparam, dupa care asistam la "alaptatul" elefanteilor mici mici cu niste biberoane de cel putin 5 litri. Nu e un spectacol, astia mici sunt tristi, ingrijitorii ii mai bat...nu ii hranesc pentru ca le e foame ci aduc cativa in tarc pentru ca turistii au dat bani pe biberoanele alea cu lapte si trebuie sa le consume. Eu obosesc de imaginea asta si ma asez pe o bordura - evident ma pierd de ceilalti care isi cautau un loc bun de urmarit masa elefantilor, dar imi dau seama ca am o problema numai cand constat ca nu am nici semnal la telefon si nici wi-fi ul nu bate pana unde stau. Ne regasim dupa o ora si desi e abia 2 pm sunt complet epuizata. Gasim niste inghetata, mai stam 20 de minute in soare la distanta de elefantii care sunt dresati sa se intoarca cu spatele daca turistul nu plateste ingrijitorul pentru poza dupa care plecam.
A doua zi, in drum spre Nuwara Elia ne oprim sa vizitam gradina botanica din Kandy - un parc imens plin de tot felul de plante si copaci cu o sera de orhidee care erau cam amarate in aceasta perioada a anului (nu prea aveau flori) - am petrecut vreo doua ore pe aleile de aici pentru ca era liniste si racoare dupa care ne-am indreptat spre dealurile cu ceai. Partea cea mai spectaculoasa din Sri Lanka, daca ma intrebati pe mine - zona asta cu dealuri imense pline de plantatii de ceai de la baza pana la varf, cu tamilii care muncesc si locuiesc in plantatii si cu scolile lor mici, are un farmec nebun. Plus ca atata verde in fata ochilor cred ca n-am vazut niciodata. Mai vizitam o fabrica de ceai, una mult mai mare de data asta - urcam si coboram scari prin diverse sectii de uscare, de macerare, de faramitare, de ambalare... imi place mirosul de ceai si imi place ca ne lasa sa punem mana pe frunzele de pe banda sau pe materialul ala faramitat pe care il baga in plicurile de ceai. Ne ratacim printr-o plantatie, urcam pe o alee si ne indepartam de sosea pana dam de un drum asfaltat. Da, pe dealul cu ceai, ascunsa aproape, era o alee asfaltata pe care incapea o singura masina si care probabil facea legatura intre sate. nu era nici un semn de circulatie si cat am stat pe acolo au trecut numai tuk-tuk uri. Seara ne-am oprit la spa. Impropriu spus - era un salon de masaj si cred ca avea si coafor si servicii de manichiura, de care nu eram interesate. Masaj asadar - salonul cam jegos dar semiintuneric fiind nu prea vedeai ce e pe acolo. Nimic memorabil, poate doar uleiul pe care ni l-au turnat in cap si pe care l-am scos cu greu dupa. Nu se compara cu masajele din Thailanda si nu recomand, chiar daca localnicii fac tot ce stiu ei mai bine sa te convinga sa incerci masajul si baile lor cu plante. In tinutul ceaiului, dam si peste o ferma de capsuni. O raritate...dupa ce oprim masina intelegem si de ce - oamenii astia cultiva capsuni in ghivece facute din saci de plastic (din aia de gunoi, mai mari) in care au pus putin pamant pe care l-au adus de la distanta mare, cu camionul. Ferma de capsuni avea o suprafata cam cat un teren mic de forbal dar erau ghivece peste tot, insa in mod sigur nu culegeau mai mult de 5 kg/zi. Inghetata de capsuni super buna!
Plecam spre Haton! Avem ceva maret de indeplinit, respectiv sa ajungem la Adams peack - un loc incarcat de legende si de semnificatii si pentru crestini si pentru budisti. Este varful unui munte unde crestinii cred ca a calcat prima data Adam cand a fost exilat din Rai iar budistii spun ca acolo a calcat ultima data Budha inainte de a se inalta la cer. Similar si hindusii au o poveste cu zeul Shiva .. in orice caz, printre srilankezi este o datorie sa urci macar o data in viata la Adams Peack si fiecare se mandreste cu numarul ascensiunilor pe varf! Asadar peste 2200 de m are muntele si urcusul dureaza 5-6 ore, noaptea astfel incat la rasarit sa fii sus, la prima rugaciune! Luam trenul de la Kandy la Haton pentru ca toate ghidurile turistice zic ca e mai bine sa iei trenul - dupa ce am trecut jumatate de traseu si cu masina pot sa spun ca a fost o mare teapa calatoria cu trenul si ca e muuult mai spectaculos sa parcurgi traeul respectiv cu masina. In fine... am calatorit si cu trenul ca sa nu zicem ca nu l-am incercat.. la Haton ne-a asteptat soferul nostru care pe drumul catre hotel ne-a mai aratat una alta, dar obiectivul nostru major era sa dormim cateva ore inainte de marea ascensiune. Incepeam sa ma indoiesc ca e o idee buna sa urc cele peste saptemii de scari noaptea, mai ales ca incepeau sa ni se povesteasca legendele locului: Stiam ca urcusul nu e simplu, dar la asta se adaugau pe masura ce mai intalneam oameni dispusi sa povesteasca, tot felul de grozavii. Ni s-a tot repetat ca odata ce ai calcat pe traseu, nu mai poti sa renunti si e musai sa te duci pana sus insa fortele rele de pe munte vor face tot posibilul sa te faca sa abandonezi. Si daca o fci, o sa ai toata viata ghinion, o sa-ti mearga rau...bla bla. Nu imi placea deloc acasta amenintare, dar am zis ca in 5-6 ore de urcat n-o sa mor, chiar daca nu prea aveeam conditie de alpinist. Fix la 12 noaptea eram in capatul aleii de unde incepea ascensiunea, pornisem mai devreme decat altii ca sa nu ne fortam rea tare. Stiam ca am ales ascensiunea cea mai comoda dintre cele patru variante disponibile dar chiar si as mie tot dificila mi s-a parut. Se spune ca e cea mai comoda pt ca se urca pe scari construite din piatra si ciment... va imaginati, au facut scari si balustrade pe tot traseul pana in varful muntelui .... Din loc in loc gaseai mici terase improvizate unde puteai sa iti iei un ceai si ceva dulce, sau cafea (dar cafeaua in Sri Lanka e oribila la gust, nimeni nu beacafea aici) si sa te odihnesti un pic. Pentru ca vorbesc mult, ma imprietenesc instantaneu cu localnicii si mai schimam doua vorbe in timp ce urcam astfel ca nu prea am timp sa ma gandesc daca e greu sau nu. Au un stil extrem de pozitiv toti pe care ii intalnim.... incurajari si zambete si complimente... si asa, incet incet, nici nu mi-a trecut vreodata prin minte ca am putea sa abandonam si sa ne intoarcem. Ultma prte a urcusului a fost ingrozitor de grea, pentru ca traseul se aglomerase, ne ajungeau din urma cei care plecasera mai tarziu si cu cat inaintam spre varf aleea se ingusta. Incepea sa se rareasca intunericul cand am vazut intrarea in complexul de pe varf - pentru ca evident, pe varful muntelui nu era doar talpa lui Adm/Budha/Shiva ci si un templu in care urma sacra era adapostita si venerata. la 6 fara un sfert, templul era plin de oameni si cu greu puteai sa ajungi intr-un loc cu vizibilitate la rasarit. Pentru ca in afara urcusului, obiectivul major era sa vezi rasaritul de la templu.... si mai ales, umbra pe care o facea Adams Peack pe nori - o piramida perfecta s-a proiectat imediat cum a aparut soarele si pe masura ce s-a lunimat, peisajul a devenit coplesitor. Muntele asta este extrem de ascutit, cam asa cum desenam noi muntii in copilarie si de sus din varful lui se vedea ca din avion peisajul din jur. Spectaculoasa pentru turisti a fost si ceremonia de dimineata de la templu cu rugaciuni cantate si ofrande, calugarii aveau costume traditionale si instrumente vechi de cantat iar localnicii aveau si ei daruri pentru Budha si erau fericiti ca au ajuns acolo. Pentru mine a fost provocarea fizica dar pentru multi dintre ei inteleg ca e foarte costisitor sa ajunga si cu atat mai important era ca reusisera. Asadar, obiectiv indeplinit - nu credeam ca voi fi in stare, totusi, p-asta l-am bifat. La intoarcere a fost mai complicat, in primul rand pentru ca a iesit soarele si se facea din ce in ce mai cald si parca drumul nu se mai termina... si nici picioarele nu ne mai tineau. Imi amintesc ca am iesit de pe aleea de pelerinaj pe la 1.30 -2.00 (ziua) dupa cca 7 ore de coborare si cand ne-am dat seama ca mai avem un km si ceva pana la hotel aproape ca nu ne mai puteam misca. Dar, ne-am mobilizat si ne-am imbarcat in directia Ella unde ghiciti ce aveam de gand sa facem?? trekking  in Horton Plain :))))).  da daaaa, dupa o cina buna la Ella, am dormit intr-un subsol in care mirosea ingrozitor, cea mai proasta cazare din Sri Lanka, dupa care la 5 dimineata am plecat intr-o plimbare de .... 26 de km pe jos, dar am ajuns la Capatul Lumii!!!!
A fost frumos dar lung, data viitoare le-as face cu distanta de macar o zi intre ele, zi in care sa stau la plaja sau la o terasa cu o carte-n mana! Asa, una dupa alta, au fost epuizante si la un moment dat drumul prin Horton Plain mi s-a parut interminabil; sau poate ca asa trebuia sa fie, avand in vedere ca ma intorceam de la capatul lumii :))))).


duminică, 1 februarie 2015

Sri Lanka - dec.2014

De patru ani visam o vacanta in Sri Lanka si au mai ramas doar cateva ore pana sa ma urc in avionul care ma duce la Colombo. Nu direct, cu un stop la Atena si unul la Abu Dhabi. Tocmai mi-am inchis rucsacul si caut prin casa o funda tricolora ca sa fie usor de recunoscut pe banda de bagaje. Intr-o mare de rucsaci, in Asia, orice detaliu de felul acesta este important. Nu stiu cum am facut dar am 9 kg de bagaj ceea ce e foarte mult fata de bagajele anterioare plimbate in spate pe drumurile Asiei.
La Bucuresti iarna se manifesta - acum ploua si e frig, mai incolo incepe sa ninga - dupa cateva zile in care credeam ca vine primavara, e momentul perfect sa fugim la caldura!
27 decembrie 2014: Sambata dimineata in Bucuresti ploua cu gheata si nu erau mai mult de 2 grade. Ne-am pus rucsacii in portbagaj si pe la 12.00 aterizam la Atena. Un stop de o zi - avionul spre Colombo pleaca maine dimineata devreme asa ca avem o jumatate de zi sa dam o tura pe Acropole. Ceea ce am si facut - cum rucsacii aia mari calatoreau deja spre Sri Lanka, am luat metroul cu tot ce mai aveam la noi - aparatele de fotografiat si un rucsac mic cu pijamale si ce mai aveam nevoie intr-o zi. Atena a fost prietenoasa, nici prea multi turisti, nici prea cald dar nici prea frig - am pozat un pic ruinele dupa care am ratacit pe stradute pana s-a innoptat.
28 decembrie 2014:  La 4 dimi ne-am imbarcat spre Abu Dhabi si pe cand se innoptase deja coboram la Colombo! O ora pentru schimbat avionul in Emirate e cam putin - dupa o cursa nebuna dintr-un terminal in altul am ajuns la o coada uriasa pe care daca am fi respectat-o am fi pierdut in mod sigur legatura spre Colombo. Asa ca ne-am infiintat, cu un tupeu de care nu prea ne credeam in stare, direct in fata si l-am lasat pe omul de la ordine tipand dupa noi, dar ce mai conteaza - am ajuns la timp :))).
Viza de Sri Lanka o obtinusem cu o saptamana inainte (de fapt o preaprobare) dar la aeroport am trecut foarte repede frontiera. Aici am inchiriat masina si soferul care ne-a dus la hotel, nu fara mici stresuri - preturile pareau foarte mari fata de ce citisem noi pe tripadvisor, dar in cele din urma am gasit ceva rezonabil care sa ne duca si a doua zi la Dambulla. Hotelul din Colombo era de fapt casa cuiva, era situat intr-un cartier cu multe case frumoase construite in stil colonial, curat si elegant dar foarte departe de orice. Toata lumea domea, nu era tipenie de om pe strada ce sa mai zic de vreun magazin de unde sa ne luam de mancare sau apa. Am avut o punga de alune cu noi, dar noroc ca eram rupte de somn  ca am uitat urgent de foame.
29 decembrie 2014: Ne-am trezit din nou devreme si am avut vreo 10 min. de panica pentru ca soferul nostru intarzia. O cartela cu numar local, pe care avusesem inspiratia sa o luam din aeroport (am pimit-o gratis pentru ca nu aveam bani de-ai lor si ca sa scape de explicatii in engleza, vanzatorul ne-facut-o cadou), ne-a tost de mare ajutor - masina era la cateva strazi de noi, dar srilankezii conduc atat de incet masinile, ca parca toti transporta oua. Stiam ca pentru 150 km trebuie sa iti rezervi 4 ore, dar abia acum am inteles ca pe langa drumuri, care nu sunt atat de proaste cum ma asteptam, conteaza si cu ce viteza conduc ei. In orice caz, construiesc continuu, chinezii iiajuta cu autostrazile si influenta britanica se vede peste tot. Primul soc in Sri Lanka a fost ca este extrem de curat, nicaieri nu am vazut vreo gramada de gunoi sau vreo punga pe jos. Extrem de ordonati si de modesti, acesti srilankezi parca nu sunt frati cu restul asiaticilor pe care i-am vizitat pana acum.
Drumul de la Colombo la Dambulla este foarte bun, in ciuda a cee ce citisem acasa, doar cateva mici portiuni unde am intalnit cateva gropi, in rest e nou si deplasarea e extrem de confortabila. Ires, soferul nostru este un tip extrem de educat si politicos, vorbeste bine engleza si ne mai povesteste despre Sri Lanka - istorie, politica, turism - astfel ca timpul trece foarte repede. Ne opreste pentru micul dejun intr-un sat, dupa ce am depasit mai multe locuri in care noua ni se parea ca am putea sa mancam dar cu care el nu a fost de acord. Aici al doilea soc - ni s-a adus mic dejun traditional - o gramada mare de pernute de spaghete de orez si cateva castronase cu diverse sosuri - daal, curry de pui, de peste, ceva cu legume - dar doar farfurii, nici o furculita si nici un cutit. S-au uitat mirati la noi ca nu ne apucam sa mancam, pana cand si-au dat seama ca nu stiam cum sa o facem. Si chiar nu stiam, dar vazandu-i pe toti din jur cum mananca cu mana, am facut si noi acelasi lucru. De politete gazdele ne-au intrebat daca vrem sa ne aduca niste linguri, dar am refuzat cu fermitate pentru ca pareau cam incurcati - si ne-am bagat cu curaj degetele in farfurie. Nu ne-a prea iesit, e ciudat cum obisnuinta de a manca cu tacamuri te lipseste de abilitatea de a lua cu mana din farfurie si de a duce la gura! A fost prima masa in Sri Lanka, mancarea a fost buna si experienta de nota douazeci.
In drum spre Dambulla ne-am oprit sa vizitam o fabrica de ceai - cateva explicatii despre procesul de productie si un ceai verde exceptional ne-au mai dezmortit si au alungat apatia de dupa zborul lung de la Atena. Am mai vizitat o fabrica de pietre pretioase unde nu am intarziat prea mult pentru ca era prea mult peste bugetul nostru, dupa care ne-am oprit in Old Village - o ferma ayurveda de care tara asta e plina, plina. Tot felul de plante, explicatiile de rigoare despre fiecare si cateva poze in gradina aia exotica ne-au introdus definitiv in ritmul acestei tari. Ferma e recunoscuta in Sri Lanka pentru ca aici fac practica medicinistii care se specializeaza in tratamente ayurvedice si la finele vizitei trei dintre ei ne-au oferit si noua cam douazeci de minute de masaj cu uleiurile produse acolo. Extrem de relaxant dar cam costisitor, nu mai zic de produsele pe care le-am cumparat din magazinul lor. Dar macar aveam certitudinea ca sunt de calitate recunoscuta. Recomand totusi sa cititi si parerile altora, pe tripadvisor, inainte de a decide daca vreti sa vizitati un astfel de loc.
Dambulla este un oras plictisitor, dupa ce ne instalam dam o tura pe principala si fugim repede la hotel pentru ca e singurul loc in care hotaram ca am putea sa mancam ceva. A doua zi, dimineata inchiriem un sofer care sa ne duc pe la obiectivele din zona.
30 decembrie 2014: Neavand temele facute de acasa (proasta idee, dar asta e) acceptam recomandarea hotelului si luam un sofer chemat de ei. Ravi e un tip mititel si negricios si pe Vero o enerveaza din prima cu un salut nepotrivit, dar ne petrecem ziua cu el. Pe cat e de mic pe atat e de activ, hiperactiv as putea zice si toata ziua ne toaca la cap cu oferte si propuneri. E un foarte bun vanzator si ne prosteste pana la urma sa acceptam oferta lui de a ne conduce prin Sri Lanka in urmatoarele zece zile. Pana la asta, ne duce la Sigiriya, 15 km de Dambulla - unde urcam cele peste 1200 de scari cam cat ai clipi (e, nu chiar asa de repede dar oricum cu un entuziasm debordant) - de acasa parea greu de ajuns in varf, dar la fata locului a fost chiar simplu. De sus vederea e exceptionala, cetatea construita pe varful stancii e destul de deteriorata dar drumul pana in varf merita tot efortul. Este unul dintre locurile in care nu conteaza prea mult unde ajungi ci mai ales cum ajungi acolo. Trei patru poze, doua ture pe cetate si am inceput coborarea. Aceleasi imagini spectaculoase si cateva poze pe scari ne-au intregit experienta.




Sigiriya - cetatea de pe stanca e cu siguranta un loc care merita vizitat. Eram cam speriata de cele peste 1000 de scari dar nu a fost prea greu sa le urcam. Din loc in loc urcusul e abrupt si scarile sunt mai inalte, dar chiar si noi, care pana la paine ne ducem cu masina, am reusit sa le urcam. In parcare, dupa ce am coborat, am intalnit primele maimute. Erau obisnuite cu oamenii si se uitau curioase la noi, doar doar om scoate ceva de mancare de prin rucsaci. Am plecat spre Polonnaruwa incantate. O ora si jumatate mai tarziu ne-am oprit la primele ruine. Complexul este vast, intre diverse sectiuni mergem cu van-ul pe care l-am inchiriat. Perla acestui loc este o stupa uriasa, ca un fel de clopot cu un varf foarte ascutit - diferita de templele pe care le-am vazut in alte locuri din Asia. Este in mare parte acoperita cu un strat verde de muschi, dar din loc in loc se vede ca a fost alba. Nu e nimic in interior dar exteriorul e bine pastrat. Am luat-o inapoi spre Dambulla si cei 70 de km i-am parcurs in mai bine de doua ore. Peste tot e verde si o umezeala de care nu ai cum sa te ascunzi. Pe drumul ingust dar destul de bine asfaltat ne oprim la un moment dat sa ne uitam la un elefant. Salbatic, iesise din padure aproape de marginea drumului sa manance. Siferul ne spune ca suntem norocoase, nu ies elefanti in fiecare zi pe asfalt. Dar sunt tentata sa nu il cred pentru ca nici nu termina de zis si apare altul - mult mult mai mare, se plimba relaxat pe carosabil. Toate masinile stau, la distanta respectabila de uriasul care nu da nici un semn ca s-ar intoarce in padure. Ba chiar, atunci cand elefantul se apropie, masinile o iau inapoi de parca nici una nu ar vrea sa fie in apropierea lui. Srilankezii au reguli foarte stricte in ce priveste comportamentul fata de animalele salbatice si natura in general. Sunt constienti ca doar pastrandu-le asa cum le au, vor. Avea in continuare turisti si evident banii pe care acestia ii aduc. Asa ca, oricat de tentate eram sa pozam de aproape elefantul, Ravi ne-a urcat urgent in masina cand acesta era la vreao 500 de m de noi. Ne-a oprit la un complex cu casute in copac, destul de intalnite in Sri Lanka si dupa aceea la un salon de masaj cu plante care arata atat de ciudat incat am plecat foarte repede de acolo. Am negociat cu el sa ne conduca prin Sri Lanka in urmatoarele zece zile. Ne-am gandit ca, desi vorbeste mult si incearca sa ne vanda tot felul de prostii, e bun pentru ca vorbeste cat de cat engleza. Si nici nu aveam chef sa cautam altul, ametite inca de diferenta de fus orar. Dar nu a fost o idee prea buna si ma simt si acum pacalita - a doua zi dimineata Ravi a venit cu o masina mai buna si mai noua decat cea promisa cu o seara inainte, dar ne-a anuntat ca nu poate veni cu noi si ca o sa ne conduca un bun prieten de-al lui, care de asemenea vorbeste bine engleza. Am sesizat din prima ca nu era chiar asa, dar am pornit la drum sperand ca pe parcurs o sa isi revina. Daca ajungeti cumva la Dambulla si il intalniti, recomandarea mea ar fi sa-l ocoliti. Ravi tours se cheama afacerea lui, dar cum am intalnit alti localnici cu mult mai seriosi si prietenosi, cred ca nu e bine de stiut ca Ravi tours e o alegere proasta!!!

31 decembrie 2014: Chami ne-a dus la Kandy, era chiar ultima zi a anului, dar nu aveam prea multe de facut. Hotelul pe care il rezervasem era intr-o zona elganta a orasului dar daca nu am fi avut soferul cu noi, n-ar fi fost prea usor sa ne descurcam.

Aveau la hotel doua tuck tuckuri dar un drum in oras costa aproape cat cazarea pe o noapte (poate exagerez putin, dar era super scump pentru standardele de aici).  De la 5 la 6.30 ne-am dus sa vedem un spectacol de dansuri traditionale - de neratat daca ajungi in Kandy. A fost frumos si interesant, spectacolul nu a fost prea lung, dar suficient cat sa ne binedispuna si sa ne construiasca o mica imagine despre muzica traditionala singha. Un dans pentru recolta, altul pentru alungarea spiritelor rele, unul pentru a multumi fortei divine care protejeaza tara asta, un dans al paunului si o pereche de dansatori prin foc, ne-au adus zambetul pe buze si incantarea ca am mai descoperit ceva.

Pentru cina ne-am oprit intr-un restaurant indian recomandat de Lonely Planet dupa care ne-am ratacit pe niste strazi pana am ajuns la un templu hindu. Nu era multa lume si calugarul sef ne-a abordat imediat - clasicele "de unde sunteti", "sunteti maritate", "aveti copii", "lucrati" - set stndard de intrebari pe care le-am auzit de sute de ori pe aici. Dupa care ne-a condus prin templu, ne-a mai povestit cate ceva despre istoria locului, ne-a aratat picturi rare si a tinut mortis sa facem poze. Din cand in cand il mai intrerupea cate un apel si baga repede mana sub fusta sa-si scoata mobilul de care era foarte mandru. La final ne-a poftit in apartamentul lui, ne-a aliniat pe o bancuta din "sufragerie" si ne-a cantat o binecuvantare indiana, tot facandu-ne vant cu un evantai, dupa care ne-a legat la incheietura mainii niste ate portocalii de PNA. Ne-a explicat apoi, ca in afara de Iisus acum ne protejeaza si un zeu indian Shiva sau ceva de genul asta, nu am reusit prea bine sa inteleg numele lui. Ok, toate acestea fiind indeplinite a scos un caiet in care ne-a pus sa ne scriem adresele si telefoanele si evident suma pe care vrem sa o donam lacasului de cult. Ne sugera cumva ca o donatie de 2000 de rupii ar fi o obisnuinta a turistilor care vizitau templul, dar am decis ca jumatate din suma asta e mai mult decat ne-am fi permis. A fost multumit si cu atat si ne-a dat doua plicuri cu ate din alea de PNA pe care sa le ducem acasa. Interesant mod de a petrece ultima zi a anului, nu?? M-as fi dus direct la culcare dar era revelionul, asa ca ne-am oprit intr-un club sa dansam. Era putina lume si dupa ce am asteptat miezul noptii dansand pe langa o bere, ne-am pupat de "la multi ani" si am plecat la culcare.
Cum pe aici revelionul nu are semnificatie pentru localnici, singurii echipati corespunzator cu paiete si sclipiciuri erau niste indieni, prezenti in club cu bunicii si nepotii, nu stiu exact cate generatii dar banuiesc ca erau cu toata familia :)). Nu prea ne-a placut sa dansam cu indienii si cu cei cam 20 de localnici care se rupeau in figuri pe ring, muzica era de acum 20 de ani cel putin si mirosul de mucegai din club ma urmareste si acum. Dar 2015 ne asteapta cu elefanti, carari si safari...asa ca nu ne facem griji ca n-am vazut artificiile. doar le-am auzit undeva in departare!!
Si pentru ca 2014 s-a terminat, restul aventurii in postul urmator ;)).

miercuri, 5 noiembrie 2014

O noua vacanta in Asia de Sud

In 28 decembrie plecasem a doua oara spre Asia. De data asta cu un mic stop in Istanbul, suficient cat sa dam o tura prin bazar si sa facem o mica plimbare pe celebra Istiklal (bulevardul de shopping din Taksim). La fel de prietenos ca de fiecare data cand m-am oprit aici, Istanbulul se afla in topul meu personal printre candidate la cel mai frumos oras din Europa. Evident, aproape de fiecare data am vizitat partea europeana, doar prin 2011 in drum spre Tbilisi am aterizat si pe partea asiatica, deci nu pot sa ma gandesc la el cand spun orase din Asia.
A doua zi, pe la pranz ne-am imbarcat intr-o cursa Qatar spre Doha unde am schimbat din nou avionul ca sa ajungem la Kuala Lumpur pe 30 decembrie dimineata la 8!  Pare ca am fi calatorit toata noaptea, dar nu a fost chiar asa - diferenta se fus orar e de 6 ore. Totusi am ajuns rupti de oboseala si flamanzi si tanjind dupa un dus mai ceva ca muncitorii la asfaltul de pe autostrada in miezul verii, numai ca ziua hoteliera incepe la 2 pm asa ca nu aveam decat sa luam orasul la picior. Nu inainte de a ne opri sa mancam - aproape ca nici nu am citit meniul pentru ca stiam deja ce vrem sa mancam! E ciudat sa constat cat de tare mi-au lipsit aromele si gusturile mancarurilor din Asia, desi incerc destul de des sa aplic cele invatate la cursul de gatit de anul trecut din Luang Prabang. Era destul de cald dar nu insuportabil asa ca ne-am permis o plimbare luuunga pana la moscheea nationala la care am ajuns, evident, in timpul rugaciunii asa ca i-am dat un ocol si ne-am intors la hotel. Fara Vero, care s-a dus sa pozeze fluturi si pasari la niste expozitii care se aflau destul de aproape de moschee. S-a intors de acolo plina de energie de unde deduc ca a fost o experienta interesanta.
Cateva minute de odihna, o conectare scurta la internet ca sa afle apropiatii ca am aterizat fara incidente, dupa care ne-am indreptat spre simbolurile orasului. Ne-am programat inca de la inceput sa stam o singura zi in Kuala Lumpur, dar nu regreta nimeni - e plin de blocuri inalte si masini, arhitectura este dreptunghiulara de parca cineva s-a jucat cu cuburi de fiecare data cand a ridicat o cladire pe aici. Posibil sa fie influente ale stilului arab dar tehnologizate si cumva fara personalitatea cladirilor in care traiesc in majoritate musulmani. In esenta, un oras fara prea multe atractii la prima vedere. Am ales sa aterizam aici pentru ca am prins cea mai buna oferta intre Europa si Asia nu pentru ca ne-am fi dorit neaparat sa-l vizitam! Avem o lista lunga cu locuri din Malaezia de vazut, dar am renuntat la ele in ultimul moment pentru ca acum e sezonul ploios pe acolo, si chiar daca e cald parca n-am vrea sa ne ploua in fiecare zi cat suntem in vacanta.
Pentru cele cateva ore de stat in KL am ales sa urcam in KL tower ca sa vedem de sus panorama cu zgarie nori si piscine cocotate pe acoperisurile lor. Am ajuns la ora 5 si taximetristul care ne ducea acolo zicea ca ar fi fost mai bine sa urcam dupa ce se intuneca pentru ca este mult mai spectaculos noaptea. Nu am avut rabdare asa ca ne-am luat frumusel bilete si intr-un minut liftul ne dusese deja cca 400 de metri pana la nivelul la care exista un restaurant cu podeaua rotativa - in 15 minute facea o rotatie completa astfel ca puteai sa vezi aproape tot orasul. Biletele pe care le-am cumparat ne-au permis accesul doar la bufetul de ceai/cafea... inca nu era vremea pentru cina iar pranzul se terminase cu mult inainte sa ajungem noi acolo. Restaurantul nu are meniu a-la-carte, numai variante de bufet pentru fiecare perioada a zilei si este destul de scump, dar pentru priveliste si pentru experienta dea te afla intr-unul dintre cei mai cunoscuti zgarie-nori din lumea asta, noi am decis ca merita sa mergem.
Am coborat din turn si am mers catre un mall pe care il vazusem de sus, ca sa pierdem putin timpul si sa cautam si pastilele antimalarie pe care sa le luam inainte de a ajunge in Burma. Am trecut pe niste stradute destul de inghesuite pana am ajuns in China town unde in sfarsit am simtit ca am ajuns in Asia: multe culori si mirosuri si oameni, peisajul acela atat de specific cu bucatarii ambulante si tarabe cu mancare pe strada, amestecate printre mormane de jucarii, tarabe cu haine si standuri cu prize si orice alte nimicuri despre care ma tot intreb la ce folosesc, dar nu gasesc raspunsul. O scurta oprire la food-court in mall ne-a introdus un pic in ce inseamna mancarea de pe aici, dupa care ne-am oprit la o bere pe o terasa draguta cu muzica buna si mese curate unde chelner era un copil de 10-12 ani care vorbea o engleza impecabila! Avea o fata serioasa, de copil studios si ne-am mirat destul de tare ca la varsta lui il gasisem intr-un asemenea job. Dar poate ca era fiul patronului si alesese sa-si ajute parintii... mi-ar placea sa cred ca e asa...
De aici un taxi indelung negociat ne-a dus la Petronas Tower - motivul pentru care am "lalait-o" prin oras a fost ca am asteptat sa se aprinda luminile pe Petronas :). Ziua se vad cam de peste tot, din KL tower pareau de-a dreptul impresionante dar noaptea sunt de-a dreptul fabuloase! Si cu toate ca le vezi in toate articolele despre Malaezia, nu se poate sa nu te impresioneze cand stai la un metru de intrarea principala. Cinci zece poze si fuga repede la hotel pentru ca a doua zi un avion urma sa ne duca in Krabi. La plaja si la soare. Aici urmeaza sa ne petrecem si revelionul, deci nerabdarea e maxima.

E 31 decembrie si ceasul suna la 4 dimineata. As fi dat orice sa mai dorm macar o ora doua dar, din pacate, trebuia sa ma multumesc cu cele trei ore de somn si sa sper ca mai prind una in avionul Air Asia care ne ducea in Krabi. Pana la aeroportul pentru cursele low cost aproape ca trezisem, n-am avut timp de vreo cafea (pe care am cumparat-o dar a sfarsit la tomberon neinceputa) ca ne-au chemat la imbarcare. Ma asteptam sa ne urce in vreun autobuz care sa ne duca la avion dar ne-au indicat s-o luam pe jos pe un culoar pe care il marcasera cu niste lanturi pe marginea pistei. Si nu era chiar aproape parcat avionul, am facut inviorarea marsaluind incolonati pe culoarul ingust spre avion cam 15minute...dupa inca o ora aterizam in Krabi. In sfarsit era soare, mult soare desi era numai opt dimineata si am avut noroc ca in jumatate de ora am primit camerele pe care ar fi trebuit sa le luam in primire abia dupa 2.00 pm. Hotelul era la marginea orasului, care nu e prea mare dar era destul de mult de mers pe jos pana in centru. Spre care ne-am indreptat imediat ce ne-am mai odihnit un pic :). N-aveam nici o idee despre ce am putea sa facem pe acolo pentru ca nimeni nu citise Lonely planet-ul dar am nimerit un loc foarte dragut unde sa mancam - Old town bar - excelenta si mancarea si muzica si foarte prietenosi toti cei care lucrau acolo desi vorbeau destul de putin engleza. Seara urmatoare chiar ne-au recunoscut si am facut cunostinta cu unul dintre ei - Ali, un musulman mandru de religia si de orasul lui si dornic de conversatie chiar daca nu stia prea multe cuvinte.
31 decembrie a trecut calm - am mancat specialitati thailandeze la Old Town dupa care am dat o tura la un salon de masaj si pe urma, ne-am mutat vis-a-vis la 89 sa bem o cafea si sa mai mancam ceva ca ne era din nou foame! Dupa ce s-a intunecat am vizitat night-market-ul, de neratat in oricare oras din Asia prin care treci. Intre timp am devenit experti si comparam piata de noapte de aici cu cele vizitate in excursia trecuta... aici sunt interesante bucatariile ambulante si desi nu gustam nimic ne extaziem la fiecare tigaie si pozam sumedenia de fructe de mare insirate pe tarabe in cele mai ciudate combinatii: cu orez, cu paste, cu legume, pe bat sau pane ... fiecare gospodina isi arata talentul si mirosurile te imbie, doar ca pofta ti se mai taie cand te gandesti ca s-ar putea sa inghiti si vreo bacterie. Nu de alta, dar legumele se spala intr-un lighean cu apa, dar nu este sigur cand a fost schimbata ultima data... pe langa carnea cruda se mai invart niste insecte care sunt alungate cu vreun evantai dar nu pentru mult timp. E un zumzait continuu si atat de multa lume de parca tot orasul a iesit la piata noaptea sunt si localnici dar si foarte multi turisti, se aud toate limbile pamantului si pare ca toata lumea e prietena cu toata lumea. Fugim la hotel cu un taxi improvizat, de fapt un localnic care iesise cu Toyota lui pe strada sa mai faca un banut. A doua zi dimineata ne trezim si plecam pe mare. Ne inghesuim intr-o barca dupa pranz, pe care am asteptat-o vreo doua ore, asta dupa ce o profesoara de matematica, caraus de turisti in timpul liber, ne adusese cu masina ei cu remorca cca 30 de km de la hotel pana la ponton. E cea mai murdara masina pe care am vazut-o vreodata si ne hotaram cu greu sa pasim in ea. Dupa orele foarte lungi de asteptare langa un morman de gunoi, in sfarsit se da semnalul ca a ajuns si barca noastra. Ar fi trebuit sa vizitam sapte insule asa ca barca a inceput sa le "bifeze" rand pe rand. Era un fel de Halong bay dar la dimensiuni mult mai mici, mai putine stanci care ieseau din apa si cateva insule nelocuite, promovate ca fiind nemaivazute, nemaiintalnite, nemaipomenite... de fapt un peisaj spectaculos dar oarecum normal pentru partea asta de lume. Ne-a oprit langa o insula sa facem snorkeling, dupa 10 minute ne-am mai deplasat un pic - iar snorkeling 20 minute si fuga repede acasa. Se intuneca foarte devreme, pe la 6 e noapte deja, dar asta nu inseamna ca toata lumea se duce la culcare. Exista destule optiuni de distractie, fie ca vrei sa stai la un pahar pe o terasa cu muzica buna fie ca vrei sa dansezi pana nu mai poti intr-un club... sau poate vrei sa faci shopping de super glue ca ti s-au dezlipit un pic sandalele achizitionate pe mai nimic in Malaezia (asa cum a patit Luci). Preturile sunt mici, 2-5 dolari pentru o cina satisfacatoare, un pic mai mult daca vrei rasfat cu crabi sau pisica de mare. Hotelul pentru doua nopti in Krabi a fost cca 50 de lei/noapte si nu era cel mai ieftin pe care ai fi putut sa-l iei, transportul se negociaza de fiecare data si suntem mereu incantati de preturile pe care le obtinem dupa scurte parlamentari cu soferii. In Thailanda doar cazarea si mancarea de la restaurant au pret fix, in rest cam totul se negociaza. Noi am platit cate 400 de bahti pentru o excursie cu barca de jumatate de zi in timp ce un cuplu de americani pe aceeasi barca platise cateva mii!!! 
Am lasat in urma Krabi si ne-am mutat pentru cateva zile la plaja in Koh Samui. Pentru a ajunge acolo am luat un autobuz cca 3 ore si o barca de viteza inca aproximativ o ora. Am calatorit aproape toata ziua si cand am coborat in Koh Samui deja se insera. Nu am luat primul taxi pentru ca ne cerea foarte multi bani, dar nici nu am asteptat prea mult pana a venit un tuk-tuk rezonabil ca pret si pe care l-am mai impartit cu alti 4-5 turisti. Am ajuns la hotel pe inserat si ne-a intampinat imediat proprietara, o thailandeza micuta, prietenoasa si care vorbea o engleza impecabila. Am stat la Bony hotel in Lamai, de fapt mai mult o pensiune - foarte curat, paturi bune, priveliste frumoasa de pe terasa... nu ne trebuia mai mult, oricum nu prea am stat prin camere. Lamai si Chaweng sunt principalele atractii in Samui asa ca le-am luat pe rand. Intreaga insula este cautata pentru plaje si pentru ca ofera nenumarate posibilitati de snorkeling si scuba diving. Nu te plictisesti niciodata aici, daca nu vrei sa zaci pe nisip (sau pe sezlong... costa cca 5 lei/zi) poti sa iei o excursie de o zi sau de jumate de zi sau....de cat vrei sa investesti... ca sa vezi imprejurimile si sa practici sporturile acvatice de care ziceam mai devreme. Pentru scuba diving preturile sunt cam mari dar daca tot esti pe aici parca nu merita sa ratezi asa o experienta. Cel mai cunoscut loc pentru diving este insula Koh Tao, dar si cel mai aglomerat. Noi am gasit numai in apropiere de Koh Tao - o insula mica mica si frumoasa si cu o "scoala" de diving detinuta de un australian si cu instructori in majoritate europeni. Eu nu m-am aventurat la diving pentru ca imi este foarte frica de apa dar am petrecut cateva ore pe o plaja alba alba langa o apa turcoaz atat de clara ca se vedea fundul marii si cand imi ajungea pana la gat. Am mai exersat un pic miscarile de inot invatate in Krabi pe langa pesti multicolori si mici si mari si dungati si simpli ... aproape ca nu imi pare rau ca nu m-am scufundat. Plaja era foarte foarte ingusta si inainte de a ajunge acolo am citit pe un site rugamintea autoritatilor de a nu fuma pe nisip pentru ca se murdareste! Erau locuri de fumat amenejate pe la terase sau la sediul firmei de diving iar pe plaja trebuia sa folosesti o scrumiera fie si improvizata dintr-un pahar de plastic sau o sticla de apa terminata. Am stins o singura tigara in nisip ca sa nu arda cartonul din care imi improvizasem scrumiera si nisipul s-a innegrit imediat pe o portiune mica cat o unghie - dar tot m-am simtit vinovata ca n-am respectat intru totul avertismentele. Nu am sa mai scriu despre mancarea asiatica, in Thailanda nu te saturi niciodata de aromele si gusturile pe care le gasesti prin farfurii si esti mereu tentat sa incerci ce se gateste pe strada in miile de minibucatarii ambulante. Doar gandul ca te vei captusi cu vreun virus la stomac te impiedica sa scoti cativa banuti din buzunar pentru a gusta ceva ce ti se pare foarte bun! Cateva zile am stat la plaja iar serile ni le-am petrecut plimbandu-ne pe strazi! Noptile in Asia sunt speciale - piete de noapte peste tot, terase si cluburi pline de turisti europeni australieni si americani, magazine deschise pana tarziu ... nici Samui nu face exceptie. Uneori cascam gura la haine indelung, cautand cea mai putin imprimata pereche de pantaloni sau cel mai frumos costum de baie - foarte rar cumparam ceva, hainele de pe aici or fi superieftine dar au defectul ca nu se pot purta in Romania decat cel mult pe post de pijamale. Zilele au trecut foarte repede si aici si ne-am indreptat spre aeroport! Supriza - am descoperit un aeroport-boutique, o bijuterie despre care nu stiam nimic dar care ne-a impresionat pe toti. Dupa ce am trecut de check in am nimerit intr-o gradina botanica exotica si prima impresie a fost ca am gresit drumul, dar indicatoarele plasate din loc in loc ne duceau catre poarta de imbarcare. 

Sala de ateptare sub cerul liber avea banci de lemn sculptate de artisti, care erau inconjurate de cate vreo tufa cu multe flori sau palmieri si toti turistii se opreau pentru interminabile sedinte foto. 

Poarta de imbarcare era la capatul unei alei care cobora printre copaci, politistii din aeroport aveau tinute lejere de vara si erau extrem de calmi si de discreti, turistii isi tarau papucii din care se mai scutura cate un fir de nisip ... aproape ca iti venea sa mai dai un tur gradinii nu sa te urci in avion. Dar nu mai era timp asa ca ne-am urcat repede repede si in 45 de minute aterizam la Bangkok. Era la fel ca acum un an - cald, umed, cu toate milioanele lui de masini si de mirosuri. Parca ne intorsesem acasa - ne-am cazat tot langa Kao San, am dat o tura pe stradute si timpul a trecut val-vartej. Am revenit aici doar pentru ca era cel mai accesibil loc pentru viza de Burma, perla calatoriei de data asta :). Evident ca am pierdut ceva timp pe la Ambasada Myanmarului dar am avut timp si de o fuga scurta in imprejurimi. Amphawa - o piata plutitoare si piata de pe calea ferata au fost bifate ;). Am mai povestit si alta data de pietele din Asia - astea doua, fiecare cu specificul ei, sunt deja atractii turistice! Piata de pe calea ferata e celebra pentru ca marfa se insira pe langa sinele de cale ferata si cand vine trenul (de doua ori pe zi) pentru 5 minute totul se trage la o parte pentru a lasa masinaria sa-si urmeze drumul. Tarabele au roti si mici sine pe care culiseaza in lateral, paravanele de soare si umbrelele sunt prinse ingenios in sisteme pliabile si toti cei care le manevreaza au o viteza uimitoare in a aduna totul la timp. 
Nici de data asta nu ma declar innebunita dupa Bangkok, cu toate ca nu cred ca as refuza sa revin aici. Este locul ala care atrage ca magnetul si care iti creeaza nostalgii imediat ce l-ai parasit. In avionul de Yangoon deja imi era dor de BKK. Doar ca atat de mult ne dorisem cu totii sa fim in Myanmar ca imediat au disparut regretele ca n-a fost mai mult timp pentru Thailanda. 
Am ajuns la hotel noaptea, taximetristul nu stia engleza si ne-a lasat in fata unui hotel. Se numea la fel cu cel la care rezervasem dar nu era tocmai ala. Panica nu a durat mult, extrem de dragut receptionerul acestui hotel ne-a chemat un taxi pe care l-a si platit ca sa ne duca unde aveam rezervari. Prima impresie despre Myanmar e asadar una senzationala - stiam ca nu va fi la fel ca in celelalte tari din Asia pe care le-am vizitat dar gestul acesta ne-a schimbat un pic asteptarile.
Era intuneric dar aveau totusi electricitate, telefonul meu mergea (de altfel singurul din grup care avea semnal pentru ca Orange tocmai semnase acordul de roaming cu doua zile inainte sa aterizam noi) iar la hotel era curat. Occidental as putea sa zic. La 90 de dolari pe noapte nici nu ne asteptam sa avem asa confort - stiam ca hotelurile aici sunt controlate de un grup restrans de la putere, care e interesat doar de banii turistilor nu si de bunastarea lor. Nu prea am avut ce sa mancam dar in rest totul a fost ok. E drept la un pret mult prea mare. Dimineata la micul dejun am mancat doua oua prajite si ne-am invartit o ora pe langa hotel. Oamenii nu ne priveau in ochi, cladirile erau cenusii, ei aveau fetele intunecate si dispareau rapid din fata noastra, daca ne apropiam de vreo taraba ne ignorau sau chiar de cateva ori ne faceau semne sa plecam. Teroarea sub care au trait pana de curand nu disparuse desi dictatura lor picase de vreo patru ani cel putin. Doar copiii erau curiosi si se uitau la noi ca la OZN-uri. Am luat avionul spre Heho  si intr-o ora coboram spre Inle Lake. Din avion, Myanmar parea sarac, muntos si nepopulat. De la sol, era cam la fel dar muntii ramasesera undeva - acum ajunsesem intr-un tinut plin de apa. Am inteles greu de ce nu ne-au dus cu taxiul pana la hotel - pur si simplu nu ajungeai acolo decat pe apa. Aranjamentele ni le facuse o agentie locala, aproape ca nu aveam habar ce ne-au rezervat dar totul parea promitator. Barca ne ducea catre un resort pe frontonul caruia scria Pardise si tri zile cat am stat aici am considerat ca isi merita numele. Inle e un lac maaare cu sate plutitoare, cu case din bambus cocotate pe piloni de lemn si cu temple si pagode vechi pe locurile de uscat. De colo colo te duci cu barca, pentru 40 de dolari pe zi te plimbi cat vrei si unde vrei si trebuie sa fii doar norocos ca sa nimeresti un barcagiu care sa inteleaga mai mult de trei cuvinte in engleza. Peisajele sunt uluitoare, pozele ies dementiale si nu te saturi sa explorezi canale si pagode. Din cand in cand barca se opreste la un restaurant - mancarea nu e spectaculoasa dar e comestibila, specialitatile locale sunt practic inexistente dar au imprumutat de la thailandezi cate ceva asa ca nu ramanem nemancati. Noaptea e ingrozitor de frig dar casutele de papura in care locuim, ultraelegante de altfel, nu au incalzire. Sunt 4 - 5 grade si doar sticlele cu apa cald strecurate in pat pe cand eram la cina ne mai incalzesc un pic. Si aici pietele sunt spectaculoase dar diferite de cele pe care le stoam pana acum in Asia. Aici sunt multe bijuterii, statuete si trabuce din plante. De altfel sunt foarte raspandite mici ateliere de produs tutun - impropriu spus, pt ca de fapt fac trabuce si tigari rulate manual in frunza de banan, din tot felul de ierburi si condimente. Inofensive si nehalucinogene dupa cum suntem asigurati. Le cumparam si noi pentru acasa dar n-as putea sa zic ca te dau pe spate. Sunt insa familii intregi care traiesc numai din asta. E adevarat ca nu par a fi bogati. Doar templele sunt stralucitoare si impopotonate, nu chiar ca in Thailanda dar se vede ca si aici Budha e venerat si respectat ca peste tot in coltul asta de lume. O ciudatenie in povestile ghidului nostru cu barca par sa fie gradinile plutitoare - dar daca nu ne-ar fi atras arentia jur ca as fi trecut pe langa ele fara sa le vad. E totusi un mister cum reusesc sa supravietuiasca plantele acolo, agatate deashpra apei pe niste sarme / araci de bambus si cu foarte putin pamant la radacina (pamant adus din alta parte practic si instalat intr-un soi de suport ca un fel de jardiniera lunga de 20 de metri). Nu vreau sa imi imaginezi munca de fiecare zi intr-o astfel de gradina dar pare aproape de neimaginat. De cate ori ma plang eu ca muncesc mult si ca mi-e greu ... mi-e rusine cand cad cum muncesc pe aici sau cum munceau in gradinile alea aproape verticale de pe malul Mekongului, in Laos. Putinele zone de uscat in care ne oprim sunt atat de prafuite si de sarace ca nu ai ce vedea. Gasim rar apa sau dulciuri, toate chinezesti si destul de vechi dupa ambalajele decolorate, dar ne bucuram ca avem biscuiti sau prajiturele cu jeleu sintetic pentru care Luci a facut inca de anul trecut o mare pasiune. Dupa cateva zile pe lac luam din nou avionul. La Bagan. 200 de temple si un zbor cu balonul peste ele, dimineata la rasarit, sunt promisiue pentru care am batut atata cale. Si nu ne dezamagesc. Din avionul cochet al unei linii private, vedem franturi de peisaj cu copaci si pagode si pe masura ce ne apropiem de aterizare se vad si strazile de nisip si "taxiurile" locale - niste carute sau sarete cu coviltir si perne de burete, trase de cate un cal anemic manat de un "taximetrist" mititel si evident imbracat intr-o fusta pantalon, ca mai toti barbatii de pe aici. Asta e tara barbatilor cu fusta - toti au pe ei ceva fuste raducite savant la brau, fara vreun sistem sofisticat de prindere si ma tot intreb daca nu se desfac cand se aseaza - dar nu s-a intamplar niciunuia cat am stat eu pe acolo asa ca am ramas cu aceasta dilema.
In Bagan totul se misca in reluare - te trezesti dimineata, mananci ceva pe terasa hotelului cu baloane zburand pe deasupra, aproape toate rosii si mari cam cat un bloc cu zece etaje. De aproximativ patru luni sunt fan al zborului cu balonul, rezevarea pentru balonul din Bagan o facusem cu o luna inainte de a ne rezerva calatoria propriu zisa si parca nu mai am rabdare pana va veni momentul sa ne imbarcam si noi in balon. Dar pana atunci negociem doua cotete pe roti pe care le-am descris mai sus si dam nesfarsite ture pe la temple. Ananda festival e chiar acum si pe langa templul cu numele asta sunt nesfarsite cordoane de oameni veniti la picnic cu toata familia, imbracati in hainele lor cele mai frumoase si aducand cele mai bune ofrande lui Budha. Care zace culcat sau asezat in lotus, ocupand 90 la suta din interiorul templului. Aproape nimic in rest - pereti cojiti, deteriorati, caramizi lipsa, geamuri cred ca nu au fost niciodata...aproape dezolant dar si fascinant in acelasi timp. U ele temple au terasa si ne inghesuim si noi cu puboiul de turisti sa vanam cel mai spectaculos apus sau cel mai dragut peisaj de pranz, in umbra pagodei si la racoare zidurilor din care sunt ridicate. Si nu ne oprim cat e ziua de lunga desi toate par a fi la fel - unele mai mici, altele mai mari, unele napadite de buruieni altele celebre si mai ingrijite - dupa doua zile eram cu totii maro din talpi pana in varful capului. De la praful rosiatic de pe strazi - asfalt e doar pe drumul national pe care caruta il ocoleste pe cat poate - in rest nisip si mult incredibil de mult praf. Poti sa desenezi tatuaje in stratul care ti se aseaza pe piele, hainele nu le poti folosi mai mult de o zi si seara dusul e mai asteptat decat mancarea. A treia zi - la 4 dimineata suna ceasul. Noroc ca suntem matinale, imi iau rucsacul si lantena si plec spre receptie inainte ca Vero sa se imbrace - nu as fi vrut pentru nimic in lume sa ratam pick-up ul de la Baloon over Bagan. In fata hotelului era o bezna  ingrozitoare si nici o masina. In departare se vedea un templu luminat de unde se auzea o muzica religioasa, tanguita, un fel de rugaciune cantata din care evident nu intelegeam o boaba. Au aparut pe rand si colegii nostri de aventura si dupa zece minute de asteptare si masina de la BOB - un soi de autobuz cu banci de lemn pe langa geamurile lipsa, fara usa si cu un scaunel de lemn in loc de scara, pe care soferul il urca langa el dupa ce toti eram in autobuz. Emotia zborului ne cam coplesise de cand am vazut autobuzul inscriptionat apropiindu-se dar pe masura ce ne apropiam de locul decolarii toti eram cu gura pana la urechi. Nu zburam prima data dar tot am asteptat cu nerabdare sa ma urc. Noroc ca prima data am avut un pilot meserias care ne-a invatat sa ne placa sa zburam - stiam tot ritualul cu instructiunile de securitate, cu umflatul baloanelor si cu urcatul in cos. Acum am nimerit un pilot american, zbura de 33 de ani cu balonul - am tras deja o concluzie, ei toti care manevreaza aerostatele sunt atat de pasionati de sportul asta ca odata suiti in balon nu ii mai dai jos de acolo toata viata. Avea aceeasi pasiune, aceleasi povesti, aproape aceleasi glume ca pilotul basarabean cu care zburasem la Campu Cetatii in toamna, mai mult, pilotase baloane in toate locurile celebre de pe glob in care zborul cu balonul e recunoscut ca cel mai spectaculos - Cappadoccia, Kenia, Myanmar, Albuquerque (nici nu stiu daca asa se scrie), Franta ... nici nu mai stiu pe unde nu zburase. O ora in aer peste temple - senzational si nepereche aceasta experienta impartita cu alti 14 turisti din Elvetia, Japonia, Australia, Statele Unite si Danemarca. O privire de sus peste toata campia aceea plina cu 2000 de temple, ce a mai ramas din cele peste 10000 care fusesera odata - obligatoriu de vazut si de facut chiar daca costa mult.  Neasteptat si oarecum nejustificat de mult dar cu toate astea, de neratat, ca doar nu te duci in fiecare an in Myanmar :))

Ultima zi ne-am petrecut-o la piscina. Nu mai era nimeni - 15 dolari pe zi e foarte mult si localnicii nu par sa fie obisnuiti cu astfel de locuri - un resort modern, ascuns printre palmieri si vegetatie exotica, atat de rara in Myanmar, alei moderne din dale probabil importate, majordom... un lux tipator daca te uiti un pic in jur - dar pentru nimic in lune nu m-as mai fi bagat in praf si nisip sa mai vad vreun Buddha burtos si culcat pe o parte cu ochiul deschis pictat cu atata precizie ca ai impresia ca vede orice!! Si o orihna meritata inaintea unui zbor de 24 de ore inapoi spre casa. Daca nu ar fi atata drum, as fi cu siguranta pe aici macar de doua ori pe an. Acum sunt sigura ca in Myanmar am sa revin cand voi fi sigura ca s-a schimbat ceva. E urias potentialul lor turistic dar au asa de putine abilitati antreprenoriale incat ma gandesc ca as avea foarte multe de facut daca m-as apuca de un business aici. Si as incepe prin a-i invata sa gateasca (da, n-am mancat prea bine aici si nici nu am gasit usor restaurante) dar mai sunt si multe altele de facut pe care ori nu stiu ca le pot face ori nu au curaj sa le incerce. Interesant timpul petrecut aici, dar inapoi in Malaezia si apoi acasa ca deja o luna de vacanta e cam mult pentru oricine, nu??