Filipine (2018)

Filipine 2018

Mai devreme cu o zi de cum programasem cu cateva luni imainte, ne-am imbarcat intr-um Tarom spre Istanbul. Prima noapte am dormit-o aici, intr-un hotel de langa Taksim si l-am recuperat si pe Andrei care venise si mai devreme cu o zi. Pe 1 februarie, putin dupa pranz am luat un Etihad spre Abu Dhabi, cele 7 ore in aeroport au trecut chiar repede, pentru ca am mai lucrat cate ceva ce ne ramasese neterminat si ne-am hlizit facandu-ne poze office intr-um bar din aeroport. Adictiile nu trec in cateva ore, e sigur!! De la Abu Dhabi la Manila, avionul face vreo 8 ore, pe care le-am petrecut dormind, povestind si pentru scurt timp maimutarindu-ne la vreo poza sau uitandu-ne la vreun film.

Manila...calduroasa si agitata, ne astepta cu un apus senzational pe care l-am fotografiat de la etajul 28 al hotelului in care ne-am cazat. Superba privelistea peste oras, este cam singura imagine pe care vreau sa o pastrez despre capitala Filipinelor. Am iesit putin pe strazile din preajma hotelului, doar sa mancam si sa facem cativa pasi - Makati pare o zona mai luxoasa a orasului, strazile sunt curate si e plin de magazine si de cafenele, putina vegetatie si cladiri cu multe etaje fara prea multe briz-brizuri, vopsite tern si inghesuite una in alta pentru a exploata la maxim spatiul. Ne ducem la culcare pe la 11.00 cu o sticla de vin luata din magazinul de la parter si cu o portocala mica si acra. Vinul cam dulce si putin acid, de fapt un fel de Sangria...a mers, dar fara senzatii wow!!! si nici pahare de vin n-am avut, am baut dintr-unele de apa :)). fitele implantate in capul meu de Dana Droj s-au activat doar o secunda, dupa care mi-am baut constiincioasa portia! Somniferul fiind luat, fuga repede la somn...am adormit instantaneu si dupa doua ore m-am trezit atat de fresh ca as fi luat-o din nou catre aeroport. Dar avionul spre El Nido era la 11.00 asa ca m-am chinuit indelung sa adorm, dar nici una dintre metodele de anulat jetlag-ul n-au functionat. Dimineata parca ma calcase tramvaiul, asa de sifonata m-am trezit...atata de nauca, incat sa imi las pe barul receptiei portofelul plin de bani, carduri si evident actele de identitate!! toate!!! am constatat asta in cafeneaua in care luam micul dejun, si numai pentru ca imi placuse atat de mult cafeaua incat am mai vrut una!! e de nepovestit panica, dar Cristi a zis hai la receptie sa-l cautam si am bagat o cursa mica inapoi, abandonand si cafele si omletele, pentru scurt timp. L-am gasit, mi-a stat inima la loc si ne-am intors sa ne terminam micul dejun. Nu imi amintesc daca m-a certat cineva, pentru ca in mintea mea inca faceam scenarii de cum m-as fi descurcat daca nu reuseam sa il gasim!! Pfff...ciudata experienta, dar a fost repede uitata!! intr-o ora am aterizat in El Nido, best holiday place in ultimii ani prin topurile de travel. n-aveam pick-up de la aeroport dar ne-am inghesuit in doua triciclete cu bagaje cu tot si in cateva minute am regasit-o si pe Nicole, la hotel. Gasca completa...pus costume de baie, luat papuci de intrat in apa si un tuk tuk din asta tipic filipinez ne-a livrat pe o plaja frumoasa si cam goala, exact ce ne trebuia ca sa mai tragem o tura de somn! Las Cabanas beach... are o terasa draguta si e cunoscuta in zona ca cel mai frumos loc de vazut apusul, am aflat asta dupa ce traisem efectiv un apus senzational! imediat langa plaja e un resort dragut, nimic ostentativ, doar cabanute dragute, gradina amenajata cu hamace si toaleta supercurata! un loc de reincarcat baterii epuizate si de fotografii de poveste! Atat de mult ne-a placut incat si in a doua zi de stat in El Nido, tot aici am venit! Ar fi trebuit sa luam o barca si sa facem turul insulelor, dar furtuna din larg a tinut ambarcatiunile la mal, nici un motor de barca n-a pornit, pentru ca vremea in larg, era foarte urata. Nici nu m-am suparat, ca Marimegmeg mai avea nedescoperite niste comori! Dupa pranz, Andrei a vrut sa ne miscam si am luat-o la pas pe plaja, indepartandu-ne de galagia pe care o faceau turistii, inghesuiti toti pe plajele de langa El Nido, pentru ca barcile nu mergeau. Ne-am oprit unde se termina plaja, deja, pana aici nu prea se mai aventura nimeni, si am petrecut cateva ore in liniste: baie, soare, sport (putin...sa nu exageram, totisi). Mai tarziu, Nicole si Andrei au descoperit ca ne oprisem in dreptul unui resort superb (Dolarog beach resort) unde am si baut o cafea, pe terasa de langa mare. Seara, doar ne-am spalat si am mancat pe o terasa unde batea tare vantul (Mezanine) - o supa de dovleac senzationala si-au luat baietii si niste orez filipino style, gustos dar cu un aspect dezgustator, in Romania eu sigur n-as fi mancat farfuria aia!!!

El Nido e un sat mai mare, tarabe cu haine si articole de plaja peste tot si vanzatori ambulanti de perle care uneori te enerveaza cu insistenta lor. Nu e la fel de multa mizerie ca inThailanda sau Vietnam, dar de peste tot vin mirosuri care mai de care mai dubioase, amestecate cu fum de la esapamentul tricicletelor improvizate cu care turistii sunt carati de colo colo. Sunt de fapt motorete vechi care au atasata o anexa dim fier forjat cu bancheta si acoperis, rezultand un “utilaj” aproape preistoric, dar extrem de util pentru distantele pe care le ai de parcurs pana la plaja si inapoi. Pe case, isi pun bannere pe care scriu “suntem mandri ca fiul nostru, “Vasilica” a absolvit facultatea x” sau tot felul dr alte lucruri cu care se mandresc.

5 februarie: azi aveam programat sa mergem la Papaya beach, dar furtuna de pe mare ne-a tinut din nou “acasa”, asa ca ne-am intors sa mai dormim un pic 😂😂, ca doar ne trezisem la 6.00 pentru transfer!! pe la 11.00 ne-am miscat cam cu greu, spre plaja...ati ghicit, tot Las Cabanas - Dolarog, pentru ca ne placuse atat de mult ziua precedenta si mai aveam de explorat o buna portiune de plaja. Toata ziua a fost innorat si a si picurat, asa ca am bagat cca doua ore de plaja-baie-dormit - mai mult Andrei, ca noaptea trecuta si-o petrecusera pe culoar, facand ture intre camera lor si receptie. La miezul noptii, din cauza furtunii, cazuse curentul si imediat hotelul si-a pornit generatoarele. Dar motoarele lor duceau fumul fix in balconul lor, si de aici, in scurt timp, nici in camera nu se mai putea respira. Cand nu mai era soare deloc si vantul aducea peste noi toate cele de pe plaja, ne-am mutat la Dolarong sa bem o cafea! Si cum restaurantul inca era deschis, am si mancat - as putea sa zic chiar bine, avand in vedere experientele mai putin reusite din zilele precedente. Mancarea filipineza nu imi place deloc, desi baietii zic ca supele sunt comestibile, eu nici nu pot sa bag lingura in ele. Impresia cand vezi castronul cu supa, e ca cineva a spalat vasele in cazanul in care a pregatit-o (stiu ca o sa ziceti ca nu e asa, si poate ca nici nu e, dar aspectul e atat de dubios incat cu greu ma hotarasc sa gust. Si nici olfactiv nu sunt impresionata si nici papilele nu-mi sunt fericite...poate oi avea prejudecati??? ma rog...nu-mi plac si asta e!!).

Mancam si curry de pui si creveti (buni, buni) si o luam la pas pe plaja. Din loc in loc gadim scoici mari aduse de marea agitata si pietre colorate si cochilii sparte de melci foarte frumos colorate si ele. Si mergem...pe dreapta marea, pe stanga jungla...de fapt e gradina resortului Delarong, plina de palmieri, cocotieri si boscheti asiatici si trandafiri japonezi uriasi, care sunt si infloriti! Splendori ascunse,  chiar peste drum de “stanca Etihad”, o mica insula inalta care aparuse intr-o poza pe coperta revistelor companiei aeriene, si pe care toti turistii din El Nido tineau mortis sa o fotografieze (ne povestise asta un danez cam dolofan, pe care “l-am trecut” de niste caini ieri... am fost si surprinsa ca un barbat, destul de corpolent dupa parerea mea, se teme atat de tare de caini!!).

Am parcurs azi cam 8 km pe plaja, am vazut un curcubeu plin de mov si, desi a fost o zi mohorata, ne-am gasit cate ceva de facut ca sa nu ne plictisim.

6 februarie

Nici azi vremea n-a tinut cu noi -portul nu s-a deschis si iar eram consemnati pe vreo plaja din El Nido. De la agentia de booking ne-au oferit alternativa de a merge la plaja pe o insula mai mica la care am ajuns cu un van pana in Babeladan, un sat mic de pescari, si de aici cu barca inca vreo 40 de minute. Am ajuns in “port” la Babeladan pe la 11.00 - port este o exagerare, desigur, pentru ca de fapt am trecut prin curtea cuiva si am ajuns pe malul marii unde zacea o barca cu plase, inca niste relicve de barci probabil mult prea vechi ca sa mai poata fi folosite, multe scoici mari dar si plastice, gunoaie si un peste mare alb, din pacate mort. Barca noastra era in larg, la vreo 10-15 metri pe care a trebuit sa ii facem prin apa. Ne-am pus papucii de apa, ne-am dat jos cam toate de pe noi si am pornit-o cu harmalaie catre barca, desi se intuneca din ce in ce mai tare. Statea sa ploua, dar asta nu ne-a impiedicat sa vrem la plaja pe o insula pe care sa nu fie multa lume, cu toate ca urcatul in barca nu e tocmai usor. Ba chiar as spune ca e o aventura sa te urci din apa pana la brau pe ceva care e aproape la nivelul umerilor tai!! Mie mi-au adus pe post de scara, o canapea din barca, dar chiar si asa am avut ceva dificultate sa ma ridic pana pe podeaua barcii, pentru ca evident nu avea bancute, doar podeaua si doua lemne lungi pe post de balustrade. in trei minute dupa ce am plecat in larg, a inceput ploaia. Marea era oricum agitata si ne uda cu fiecare val peste care treceam, dar ploaia parca ne intra efectiv in piele cu niste intepaturi mici mici dar adanci. am si glumit ca parca facem acupunctura, ne-am hlizit ca parca am fi in “survivors”, am facut supozitii despre cum o sa fim naufragiati pana se linisteste marea, cat ne vor ajunge proviziile fin rucsaci si pe cine, dupa aia, o sa-l mancam primul 😅😅. Preocupati cu asta, aproape ca n-am observat cand am iesit din ploaie. In scurt timp am ajuns langa o plaja privata, frumoasa tare, cu nisip alb si cu palmieri aranjati. Printre vegetatia abundenta din spatele plajei se vedeau cateva bungalowuri acoperite cu bambus si locul parea exclusivist. De altfel, chiar era - era o plaja privata, la care nu aveam acces...dar plaja nostra de azi era doar cativa pasi mai incolo (ma rog, cateva mile cu barca). Nisip alb, loc de cateva cearceafuri, palmieri si cocotieri si verdeata...o splendoare!! In apropiere era o pestera, la care am ajuns facand prin apa cativa pasi. Pestera avea un “antreu” din care, printr-o scobitura ingusta puteai sa treci in camerele principale. Nu ma pricep sa descriu pesteri, dar era spectaculoasa, cu multe detalii sapate de apa, cu multe culori pe pereti si cu cateva diferente de inaltime chiar usor de parcurs. Am stat putin aici, dar ne-a placut, am facut poze, am urcat pe hornuri si am ras si vorbit tare ca sa testam rezonantele. Nu povestesc de lenevitul pe prosoape si nici de baile repetate in apa curata si calduta (doar pietrele de pe fund ne-au incomodat un pic). Cand ne-am plictisit, am gasit o minge de volei cu care sm jucat baschet, pentru ca pe insula cineva instalase un panou de baschet si am avut astfel si minutele de miscare executate si ne-am si distrat pe cinste. Cand am onosit, ne-am scos din bagaje pranzul...biscuiti cu ovaz, chipsuri de banane si mango, si de la punga (deshidradat) si proaspat, cumparat de la piata si tinut doua zile pe balcon. Stiam dinainte sa plec ca e cel mai bun mango aici, dar nu-mi imaginam ca atat de bun :)). Momentul ala, cu Nicole curatand mango si cu noi toti razand cu gura pana la urechi a fost foarte tare!! Nici nu stiu cand s-a facut 4pm si a trebuit sa facem drumul inapoi. A fost o zi frumoasa si am vazut o insula frumoasa.

7 februarie

Azi e vreme buna, asa ca de dimineata o luam vitejeste spre port. Turul A, pe care il asteptam deja de cateva zile, este in sfarsit posibil. Nu sunt prea pasionata de apa, dar pare interesant si trebuie sa imi inving cumva frica de apa. Barca e ancorata la cativa metri de mal, pe care ii parcurgem prin apa. In port e aglomeratie mare, dupa ce vreo patru zile nu s-a organizat nici un tur si ne gasesc cu greu loc pe o barca. Nu e chiar full, se sta lejer si ne instalam cu vestele de salvare pe noi, gata de explorat. Nicole schimba vreo cinci veste pana nimereste una potrivita, Andrei isi regleaza camera subacvatica si se straduieste indelung sa si-o fixeze in sistemul de prindere pe care il cumparasem cu cateva seri inainte. Marea nu e prea agitata si avem “spatiu” si de cateva poze, printre zecile de barci care ambalau spre locurile care au facut El Nido celebru. Cateva obiective sunt lasate pe mai tarziu, Jason, ghidul nostru de azi incearca sa anime putin atmosfera, face cunostinta cu toata lumea, identifica sarbatoritii de pe barca si e dezamagit ca nu e nici o propunere de casatorie azi 😂😂😂.

Prima oprire e la Secret Lagoon, unde eu, evident, nu reusesc sa ma bag pentru ca imi e in continuare frica de apa. Si cu toate insistentele, nu reusesc nicicum sa ma aventurez. Cristi aproape ca s-a enervat ca nu vreau sa incerc si de gura lui m-am bagat in apa dar n-am reusit sa ma desprind de scara mai mult de cateva secunde, am inghitit niste apa si m-am panicat pentru ca incepusem sa ma rasucesc in apa fara sa pot sa ma echilibrez (imi pare rau ca am tipat putin la el, dar trebuia sa se duca dupa ceilati sa nu rateze experienta!!!). Ok, deci frica de apa nu se combate dintr-un coborat langa barca, mai avem de lucru la asta! Poate pana plec din Filipine reusesc, ca la cata apa e pe aici....

Secret lagoon pe care trebuia sa o vedem nu a fost tocmai o reusita, doar Nicole a ajuns acolo pentru ca era extrem de aglomerat si intrarea se facea printr-o gaura nu prea mare si pe care nu puteai sa treci prea usor pentru ca valurile te impingeau cumva in stanci! Eu in final am stat pe barca si le-am facut milioane de poze. Dar stresul meu nu luase sfarsit, de la Secret Lagoon barca se indrepta spre Big Lagoon, dar acolo nu se putea intra pentru ca se filma Survivors Africa de Sud si fusesera anuntati ca nici o barca nu poate intra. Cei cu barca au cautat un loc in care sa campam pentru pranz, era prevazut pentru asta Seven Comando, dar cand am ajuns noi, erau prea multe barci oprite si era mult prea aglomerat, asa ca am plecat mai departe, la urmatoarea plaja (nu imi amintesc cum se numea). Barca a ancorat la cativa metri de plaja, intr-o apa turcoaz, intrarea pe plaja era flancata de niste stanci taiate cu ascutituri si nisipul foarte de alb si foarte fin. Numai ca nu se ajungea chiar usor la ea, apa era mai mare decat mine si a fost un cosmar sa traversez cei cca 10 m de la barca la plaja, noroc ca nu m-a lasat Cristi sa nu am experienta cu inotatul cu vesta de salvare! Evident moarta de frica nu stiam nici ce trebuie sa fac nici cum sa dau din maini si realizez acum ca pentru el a fost un cosmar sa ma duca pana la mal! Dar pe plaja, pana ne-au adus masa, m-a obligat sa ma bag sa exersez macar statul in apa. Aproape ca am reusit sa fac cateva miscari neasistata dar sunt inca duper socata ca nu pot sa inaintez! In orice caz, dupa masa pregatita pe barca (creveti, crab, salata de vinete, ton fiert, pui, porc si orez cu sos de soia, salata de castraveti si fructe) ne-am dus din nou spre barca. Evident, maxim de panica pentru ca trebuia sa ajung la scara cumva, dar Cristi a avut o idee care pe mine m-a facut sa ma simt cat de cat relaxata si sa parcurgem intr-un timp rezonabil distanta pana la barca: sacul lui de plaja a devenit pluta si m-am tinut bine de el in timp ce ma tragea spre barca. Am mai dat si eu din picioare, dar tot efortul, pentru amandoi, a fost al lui, si a ajuns sus pe barca super obosit! Nu cred ca m-as fi descurcat altfel si nu stiu cum as fi facut daca nu m-ar fi ajutat, cel mai probabil ramaneam pe barca pana mancau si plecam mai departe 😂. In loc de concluzie, o recomandare - sa nu pleci in Filipine daca nu stii sa inoti macar cu vesta de salvare, eu am fost norocoasa sa am pe langa mine un inotator bun si care si-a asumat sa ma duca si aduca prin apa mai mare decat mine. Am plecat de la masa catre Small Lagoon, un loc de poveste in care am coborat in caiace si am dat tura lagunei din caiac. Apa avea o culoare turcoaz, pe care nici un aparat foto n-ar putea sa o perceapa si era calma, dar destul de adanca. Ne-am invartit pe acolo cateva zeci de minute si am ras cat pentru toata vacanta. Am facut poze cu gopro-ul lui Andrei si ne-am stropit cu apa, intr-o galagie de a speriat cred si pestii aia colorati pe care am fi putut sa ii vedem, Cristi a legat caiacele cu o sfoara dar nu puteam inainta asa pentru ca mai erau multe altele prin zona plus inotatoripe care am fi putut sa ii lovim. Cristi ar fi vrut sa faca si baie aici si am cautat un loc mai la margine, in care sa fixam caiacul, ca sa nu se rastoarne cand se intoarce, si cand in sfarsit ne hotarasem si era cat pe ce sa sara in apa, ne-a napadit un miros de caca infiorator si l-am si vazut pe autor. Mor de ras si cand scriu despre cum am ras ca apucatii de aceasta experienta 😂😂. Am intors caiacele la barca si pana s-a adunat gasca am mai facut niste sarituri (de fapt au facut ca eu am stat sa fac poze) ... alta tura de hlizit de se molipsisera si ceilati de pe barca. Turul A s-a terminat la Big Lagoon pe care ll-am vazut din barca, rapid, numai dupa ce un spaniol a facut un repros ferm pentru ca cei cu barca incercau sa ne explice ca nu mai e posibil ca inca nu s-au terminat filmarile la Survivors...Si ne-au dus si la Seven Comandos unde nu se putusera opri, pentru ca era prea aglomerat. Seara am mancat intr-un redtaurant cu specific thailandez, pe un rooftop langa mare. Excelente toate farfuriile pe care le-am ales. Inainte, trecusem pe langa tarabele de pe strada unde am incercat oua pane, bune si ele dar parca nu-ti vine sa mananci doar de pe strada.

10 februarie

N-am mai scris de doua zile, in care, am facut celelalate doua tururi “obligatorii” in El Nido. Din turul B imi amintesc doar de Snake Island, unde am urcat la view point si am facut niste poze senzationale, dupa care am mers prin apa mica cu nisip alb alb dedesubt pana la padurea de mangrove. Aici era amenajata o poteca de lemnpe care am intrat mai adand in padure si a fost o plimbare draguta, la umbra intr-un peisaj fain, pe care eu nu-l mai intalnisem. Apa mica cu nisip alb era de fapt plaja ingusta care aparea cand mareea scadea, era siun bar pe apa unde am baut buco si am stat putin la soare, dupa care am mancat ce ne pregatisera pe barca. Meniul e cam acelasi - creveti, crabi, ton, salata de vinete, salata de castraveti, porc, pui adobo, orez si fructe. Barca s-a oprit apoi la Cathedral Cave, unde se facea si snorkeling dar cum apa era mare, nici pe scara nu m-am aventurat. Abia la Cudugnon Cave am coborat, dar noi vazusem pestera cu o zi inainte si nu am mai intrat. La Pinabutaya era dragut, nisip foarte alb si apa foarte turcoaz, dar dupa cateva zile de Filipine asteadevin atat de comune incat nu le mai dai atentie.  Aici am facut putina plaja si am inotat, in rest timpul a trecut cu noi bouche-bee la peisaj, ape albastre-palmieri-cocotieri-plaje!! Cam la fel si ziua urmatoare, cu turul C. Ma cam plictisisem, am stat pe barca si la Secret Beach si la Hidden Beach pentru ca apa era prea mare si curentii prea puternici. Doar Andrei si Nico s-au dus sa vada Hidden Beach si s-au intors cam dezamagiti si super obositi de efortul de a inota pana acolo.

Restul turului am avut o stare idioata, de indispozitie, care mi-a trecut super greu si numai dupa ce gasca sesizase ca parca as avea ceva, ca sa nu le stric si lor starea!! Seara am iesit sa mancam si pentru ca nu aveam nici o idee unde, am intrat intr-o bomba locala unde am avut parte de niste curry filipinez nemaipomenit de bun! Si dupa curry, ne-am oprit pe plaja intr-un bar unde am incercat cocktailuri si bere locala. La un moment dat, doua fetite cu o cutie in brate ne-au intrebat daca nu vrem oua fierte si Cristi care e fan oua in aluat locale, nici n-a stat pe ganduri. Am fost putin intrigati cand am primit cele 5 oua comandate, pentru ca aveau coaja si nu ne asteptam la asta!! Dar am zis ca tot e bine, avem ce manca pe plaja a doua zi! O tipa de la masa de alaturi ne-a intrebat daca stim ce am cumparat - si atunci am descoperit ca erau de fapt faimoasele oua cu embrion filipineze! Pe care nu am avut inca tupeul sa le gustam! Am desfacut unul, dar nici in ruptul capului nu cred ca as manca asa ceva.

Azi am venit la Papaya beach, cu o barca pe care am platit putin. Pe la 9.00 eram deja pe plaja! Incredibil, numai noi si proprietarul tarabei de pe plaja, care a parut fericit sa-l revada pe Andrei! Se cunosteau deja, din vacantele lui anterioare, si au schimbat cateva vorbe, ca niste vechi prieteni. Am bagat repede o sesiune foto, inainte ca pe plaja sa mai apara si alti oameni dupa care ne-am ocupat cu inotat, zacut la soare, dat cu crema!! si cand ne plictiseam, o luam de la capat. Ne-am adus cu noi pentru pranz banane, mango, portocale, biscuiti cu ovaz si apa! A, si era sa uit de micul dejun al lui Cristi, care azi a fost o cutie de Pringles pentru ca s-a trezit tarziu! Pe la 1.00 am luat caiacul de pe plaja, contra unei sume modice, si ne-am dat pe mare. Incredibil de curata apa, am vazut si pestisori zebra si razele soarelui reflectate pe sub apa de parca la fundul marii era instalat un stroboscop. Cristi a dus caiacul spre plaja de la Seven Comando, unde apa era turcoaz transparent si incredibil de calda! Deja am impresia ca scriu “incredibil” prea des, dar nu prea am cuvinte sa povestesc ce balaceala misto am bagat aici. Super super plimbare cu caiacul si super super zi!!! Atat de misto, incat Cristi - care aseara zicea ca nu mai vrea la nici o plaja ca avem Merimegmeg aroape si ce sa ne mai caram pe mare - a declarat ca si maine venim tot aici! Deci, unanimitate....maine, inca o zi de Papaya beach :D.

09303919740 Coron, ricky (ghidul din turul 1 Coron)

13 februarie

Ieri am ajuns in Coron, cu un ferry pe care l-am luat din El Nido la 6.00. O caldura infernala ne-a intampinat inca de pe ponton. Coron este un orasel mai aranjat decat El Nido, cladirile de la straa si restaurantele sunt mai dragute si triciclurile par mai noi si mai curate. Hotelul pe care l-am rezervat e mult mai dragut si mai nou, paturile sunt mai mari si cearceafurile mult mai albe. E asezat peun deal, pe mai multe etaje si de sus, din camerele noastre se vede marea, peste varfurile palmierilor. Am primit camerele cu cea mai frumoasa vedere, dar nu petrecem prea mult timp in ele. Ne spalam si iesim in oras, catre izvoarele termale. Apa este fierbinte si ne mutam dintr-un bazin in altul; nu prea putem sa stam mult ca ne supraincalzim!! 

Nicole ne duce intr-un restaurant dragut si cu mancare super buna si ne destrabalam cu cea mai buna supa pe care am mancat-o in Filine (chicken tinola, o nebunie de arome cum numai in Asia intalnesti). A doua zi luam turul A si exploram cateva insule! Tin minte Kayangan Lake, la care am ajuns urcand cateva scari! Mi-e cam frica sa ma arunc in lac, dar Cristi se enerveaza cand zic ca mi-e frica si ma ameninta ca ma arunca in apa, asa ca mai bine intru singura!! Ghidul de pe barca e foarte dragut, el m-a dus si la prima gradina de corali unde am vazut si prima groapa subacvatica! E ciudat ca atunci cand ma uit pr sub apa, nu prea ma mai gandesc la cat de adanca e! M-am concentrat sa nu calc peste creaturile negre si tepoase care sunt veninoase si toata lumea tipa la mine sa nu pun piciorul pe ele, dar evident ca nu aveam de gand desi eram tentata sa ma sprijin de vreun bolovan de pe dedesubt! Am vazut corali mov si rosii si verzi si multi pesti de toate culorile si veninoasele alea negre care pareau niste lampi din alea chinezesti cu multi tepi. 

Dupa gradina de corali, am ajuns intr-o laguna in care apa era limpede limpede si nu prea adanca! M-am aruncat singura cu 30 de secunde inainte sa enervez pe toata lumea! Aici a fost locul in care, daca nu m-as fi bagat, as fi fost cu siguranta aruncata de pe barca 😂😂. Oricum, Cristi a incercat sa-mi scoata vesta in apa, dar s-a prins repede ca moi am putin si plang si m-a imbracat la loc! Of...cum sa inteleaga ca nu-s fite si ca mir chiar mi-e frica?? Incep sa dau din maini si sa stau cu fata in apa cateva minute dar cu toate ca am cesta nu imi e deloc confortabil sa inot. Daca dau din maini, nu reusesc sa dau din picioare si invers, daca dau din picioare uit sa ma concentrezsa dau fin maini! Anyway, plecam mai departe...mancam la Calanchuchi beach...super faina plaja cu multe stele de mare pe care poti sa pui mana!! Ne si pozam cu cateva...dupa care plecam spre Kayangan Lake. E un lac cu apa dulce si de la barca e amenajata poteca cu scari cca 150 de trepte, cale de max 10 min. Lacul nu pare prea mare dar este foarte adanc, intre 40 si 45 de metri dupa cum scrie pe un panou! Am inotat in lac (e o gluma ce zic eu aici...ca de fapt m-a carat Cristi pana la pestera si m-a ajutat tipul de pe barca sa ma orientez cat de cat ca sa ajung in punctul din care se vedea o fanta de lumina dinspre tavan. Dedesubt se vedeau foarte frumos niste coloane sculptate de apa, ca si cum pestera ar fi avut niste picioare pr care era asezata! Pentru ca au vrut sa exploreze mai departe lacul si mie mi se parea ca o sa fie super greu sa ma intorc, am promis ca ma duc singura la ponton, ceea ce am si facut, inotand pe spate! maxim de curaj as zice acum, dar am dat din maini si din picioare pana am ajuns langa ponton si chiar am iesit din apa singura!

14 februarie

E alerta de ciclon tropical, Basyang, asa ca pe mare nu pleaca nici o barca, toate tururile sunt anulate! Decidem ca mergem la cea mai apropiata plaja si comandam o tricicleta sa ne duca la Balli beach. Pe drum ne razgandim si ne ducem catre urmatoarea Cawhu beach, despre care soferul de tuk-tuk zice ca e mai draguta. Nu e cine stie ce, dar mai inotam un puc, mai stam la soare un pic si ziua trece. Apa nu e prea curata si nici prea adanca, dar alta n-avem. Spre seara, ne luam catrafusele si o luam pe jos, prin padure (aproape jungla) catre hot springs! Facem poze, culegem ce gasim prin copaci, primesc o floare rosie de hibiscus rupta dintr-un gard ...si mergem! Ora de trekking din vacanta asta, ca in rest nu prea am mers mult pe jos. Dupa baia calda in bazinele termale, iesim putin in mare si apoi ne ducem spre hotel aproape epuizati. Seara, mancam la hotel pentru ca pregatisera de cateva zile “petrrecerea” de Valentine day! Mancam chiar bine, bem si un pahar de vin si ne pregatim mental pentru tripul de a doua zi! Care am fi vrut sa fie mai cu plaje dar a fost unul cu mult snorkeling! Am coborat doar cat sa vad o nava scufundata si cativa corali, in rest, ori apa era prea adanca ori erau prea mari valurile...nu prea am avut chef sa ma dau jos de pe barca. Drumul inapoi a fost horror, valuri mari maturau barca si vantul batea cu putere, in ofhia si-n cap si peste tot aveam numai apa si sare si parea ca nu se mai termina. O vreme, la inceput, la fiecare val venit peste noi, aproape toata barca tipa, dar dupa ce ne-am obisnuit, am inceput chiar sa socializam. Am ajuns obositi si murdari la hotel si nu am mai avut chef de iesit, am mancat tot la hotel.

16 februarie 

Ultima zi de Coron o programasem la Malcapuya beach, cu tur privat. Dimineata, la ora fixata, un van ne-a luat de la hotel si ne-a dus in port! O mica incurcatura (ca ne urcasem in masina altei agentii) s-a transformat intr-o tevatura si abia pe la 10 am urcat pe o barca! Dar asta dupa indelungi negocieri ca dispecerul voia sa ne urce intr-un tuk-tuk sa ne trimita inapoi la hotel...sau la agentie...ma rog, pana la urma lucrurile s-au lamurit si ne-au plasat intr-o barca galbena, veche dar doar a noastra!! Care dupa jumate de ora de mers s-a stricat si a inceput sa pluteasca in deriva. Putin confuzi, stateam pe barca, echipajul de trei filipinezi cam mititei nu prea avea solutii - au sunat dupa alta barca dar nu mai era niciuna disponibila, au incercat sa repare dar nu aveau cu ce, pana la urma doar au scos carma rupta si au decis ca mai departe nu pot merge pana nu o repara! Cam in jumatate de ora a venit o barcuta cu o catma noua, timp in care pe noi ne-au debarcat pe cea mai apropiata plaja. Una draguta, cu nisip alb si mangrove si alti copaci, dar si cu multe familii de filipinezi, cu copii mici si galagiosi. Apa era mica si clara si probabil ca era mai comod sa vii cu copiii aici, era si relativ aproape de oras si multe barci se opreau pentru un timp. Oricum, aveam program de zacut pe plaja, asa ca nu a fost mare bai ca nu am ajuns la Malcapuya!! 

Mi-a placut mult in Filipine, mi se pare ca timpul a trecut prea repede, si as vrea sa nu ramana o destinatie “once in a lifetime” cum am tot auzit pe barci de la altii!! 

Japonia 2016

Cu o zi inainte de Paste ne-am imbarcat in directia Osaka. De la Paris, avionul a facut vreo 12 ore care au trecut greu dar cu cateva jocuri, doua filme si un pui de somn (valabil doar pentru unii dintre noi) la 8 si un pic am ajuns. Chiar pe 1 mai! Prima temere ne-a fost spulberata imediat -  nu e greu sa te orientezi, peste tot sunt indicatoare si in engleza si daca intrebi pe cineva obtii imediat o indrumare politicoasa chiar daca engleza pe care o vorbesc nu e prea buna.

Prima miscare pe care o facem e sa ne luam abonamentele la tren (JR pass) - cumparate din Romania, pentru ca au abonamente speciale pentru turisti care se pot cumpara numai din afara Japoniei. Destul de scump abonamentul, dar daca ai de gand sa te duci de colo-colo cu trenul e singura optiune sa nu-ti dai toti banii pe trenuri. La ghiseul de JR pass evident o coada imensa dar intr-o ora ajungem in posesia unor cartonase cu numele nostru, ceva bilet de tren verde si o poza cu ciresi infloriti pe coperta, pe care trebuie sa le fluturam de cate ori intram sau iesim din gara. partea buna, pana acum e ca inca nu am platit nimic in plus pentru transport.

am inchiriat pentru primele doua nopti pe airbnb un apartament situat foarte aproape de Osaka Shin station si cu totii eram stresati de cum o sa ajungem la el.  Primisem de la proprietar un tutorial cu poze de cum ajungem la apartament dar chiar si asa eram stresati, insa a fost usor sa ne descurcam. Organizarea japonezilor s-a dovedit a nu fi un mit!!! O mica problema am avut cu cheia de la casa, dar emotiile au durat numai 5minute - instructiunile gazdei duceau numai pana la deblocarea unui lacat urias cu cifru, care era pus pe usa; am nimerit din prima codul si am scos lacatul, dar usa era incuiata si cu cheia!! si cheia nicaieri.... de fapt uriasul lacat cu cifru era doar suportul pentru cheie dar nu ne-am prins decat dupa ce o oarecare panica se instalase. chiar ne intrebam daca nu cumva am gresit cladirea si am nimerit in alta parte, dar coincidentele ar fi fost prea mari...si noroc ca Ionut e prea putin stresat in astfel de momente si a gasit cheia in suport!!

Aparamentul e dragut, camerele sunt mici dar ne asteptam deja la asta....totusi nu sunt atat de mici pe cat mi le imaginasem, curat, super curat, si echipat cu tot ce-ti trebuie... ca intr-o casa de oameni nomali care te-au lasat sa stai la ei peste noapte; cel putin pana acum pare ca s-au gandit la toate si orice ti-ar trebui gasesti pe undeva printr-un sertar, cu instructiunile de rigoare scrise pe vreo foaie lipita la indemana.

Ne-am echipat si am pornit explorarile, desi cu totii abia ne taram dupa atata drum si sapte ore diferenta de fus orar! am ales sa vedem Himeji castle, semnalizat ca fiind unul dintre obiectivele turistice importante in zona - deci inapoi la gara, tren 45 de minute, coborat la Himeji - un orasel dragut, nu prea multa lume pe strada si in 10 min pe jos eram deja in fata castelului alb, cocotat pe deal si inconjurat de gradini. Stiam ca numai 15000 de turisti sunt acceptati intr-o zi in castel si ne gandeam ca spre sfarsitul zilei nu am avea sanse sa intram dar nu a fost nici o problema, ne-au pimit. doar dupa cativa pasi in curtea castelului am nimerit la o coada si asa incolonati am petrecut vreo doua ore, pentru ca oricum n-aveai unde sa te duci nici inainte si nici inapoi. castelul are vreo cinci sase etaje, dar in afara de pereti si de podele nu vezi nimic in interior, nici macar o sabie sau un costum de samurai...am tot urcat in inghesuiala aia infernala cu gandul ca mai sus o sa gasim ceva ce merita vazut dar din pacate in varful castelului era numai un soi de clopot dupa niste perdele si localnicii se opreau acolo, trageau de o sfoara groasa si dupa aia executau doua trei plecaciuni (probabil sistemul lor de rugaciune scurta, inca nu imi dau seama prea bine pentru ca suntem pe aici de putin timp si inca nu am invatat despre obiceiurile locale).

Gradinile in schimb au meritat plimbarea - desi vegetatia inca nu este abundenta si plantele abia se trezesc la viata, aranjamentele, copacii, felinarele sunt la locurile lor si linistea e intrerupta doar de aparatele de fotografiat din cand in cand. Ziua s-a terminat prea repede si am iesit din gradinile castelului cu o foame care trebuia astamparata cu ceva specific japonez, pe strazi micile retaurante se inchideau deja desi era numai ora 6 pm! am gasit totusi in zona comerciala un loc cu preturi prietenoase si in care erau cativa localnici, in poze aveau noodles si ceva orez deci am gasit ce sa mancam. doar ca iti trebuie ceva noroc cand comanzi, pentru ca engleza pe care o vorbeau nu le-a permis sa ne explice prea bine ce ne vor da de mancare. am ales un curry de vita si s-a dovedit o alegere inspirata, prin celelalte farfurii supa de alge cu oua si sos de soia nu era prea grozava si nici tempura sau crevetii prajiti cu pane-ul ala al lor cu mult ou si ulei nu par optiuni prea sanatoase! in orice caz, peste tot pluteste un miros de supa miso, care mie personal mi se pare o scarbosenie fara margini, dar poate ca nu am nimerit una speciala care sa ma determine s-o indragesc. cred ca la fel am patitla inceput si cu supa pho din Vietnam si cu thailandeza tom yam soup.

(am ajuns la Hiroshima, deci trebuie sa ma dau jos din tren, dar continui diseara istoria vacantei scrisa in tren).

Day 2 / Hiroshima, Myiajima


Sculat la 7 si un pic de dimineata, urcat in tren la 8 si un pic, schimbat tren, ajuns la Hiroshima schimbat tren ajuns la feribot, traversat balta - ajuns in Insula Myiajima cu celebra ei poarta portocalie din toate pliantele turistice...din Osaka Shin station drumul a durat cam doua ore cu toate mijloacele de transport mentionate. Myajima este o un loc turistic prin excelenta, totul este amenajat si aranjat penttu puhoaiele de turisti care vin sa fotografieze imensa poarta din mijlovul apei. Pe la pranz cand am ajuns noi minunea era chiar pe nisip si ne-am plimbat pe langa ea, dar seara cand am parasit insula deja era in apa de doi-trei metri si toata plaja din fata ei era inundata. Locul e frumos si mic, un templu, alt templu, multe magazine de suveniruri si patiserii, cofetarii, cafenele si peste tot puhoi de turisti, in majoritate japonezi. O telecabina pana la care mergi vreo 10 minute te urca pe Muntele Misen de unde se vede frumos marea dimprejurul insulei si pinii de pe versanti. Pe munte mai sunt mici temple sau minipagode, nu prea spectaculoase, dar pentru ca nu stiam nimic de ele aveam un element motivational puternic sa ne miscam. Din loc in loc mai intalneam cate un mic Budha echipat cu ochelari de soare, fes sau hainute de copil, unii erau pusi la radacina unui copac altii pe un mic postament pe marginea cararii, cert e ca erau multi si raspanditi pe munte aparent fara o logica anume. Am coborat pe jos (cca 2 ore) prin padure pe alei betonate si cu muuulte scari, spre sfarsit aproape ca nu ne mai tineau genunchii dar am fost fericiti ca la capatul potecii de pe munte am dat peste cel mai frumos templu pe care-l vazusem pana acum - Daishō-in. Zeci de statuete ale lui Budha, decorate cu capisoane tricotate si uneori cu bavetele de bebelusi sau cu ochelari de soare margineau aleile dintr-o gradina a templului, dar nu numai. La intrare scara care ducea la templu era decorata pe mijloc cu 600 de cilindri aurii inscriptionati cu o scriptura/invatatura (Dai-hannyakyo Sutra) adusa de un calungar japonez din India, pe care daca o atingeai se spune ca aduce mult noroc. Si la urcare si la coborare toti japonezii erau cu mainile pe cilindrii astia care se roteau precum elementele unei numaratori si produceau un maare zgomot. Evident ca am facut acelasi lucru, istoria acestor cilindri am aflat-o evident dupa ce ne urcasem deja in trenul care ne ducea departe de Myajima, catre alte comori japoneze.

Am luat ultimul ferry si ne-am indreptat spre Hiroshima, nu inainte de a manca ceva. De data asta am nimerit un loc dragut care avea meniu cu poze si ne-a fost oarecum usor sa alegem ce mancam. Am ales sardine la gratar pentru ca peste tot am citit ca sunt specialitate locala, dar nu as putea sa spun ca a fost ceva special. Mai bune au fost scoicile pe care le-au ales Vero si Ionut, ma gandesc ca cei care au tot laudat pe net sardinele din Myajima or fi gasit alte locuri in care erau gatite mai bine. Nu stiu ce sa zic despre mancare pana acum, dar nu am avut experiente culinare iesite din comun si parca nici nu mai am curaj sa incerc specialitati de-ale lor.

La Hiroshima singurul nostru obiectiv a fost A-Bomb dome, pe care l-am vazut pe intuneric. Un loc trist intr-un parc imens, complet gol la ora la care am ajuns noi si destul de slab luminat. A fost totusi interesant si cred ca n-ar fi fost completa vizita in zona asta fara sa trecem si pe aici. Nu este nimic spectaculos, cladirea pe care a cazut bomba au lasat-o asa cum era dupa bombardament si au construit in proximitate un memorial cu parc, muzeu, monumente, flacara vie si locuri in care sa poata aprinde lumanari.

Ultima oprire pe lista noastra pentru azi era Osaka - plimbare de voie prin Dotonbori si urcat in cladirea lor reprezentativa (Umeda building) de unde am fi putut sa vedem de sus orasul. Numai ca am ajuns inapoi in oras dupa ce programul la Umeda se terminase, dupa ce ne-am cam invartit cu trenul cautand statia la care sa coboram si drept sa spun nici prea bine informati despre cum se ajunge la ea. Oricum, i-am facut o poza de la ceva distanta dar noaptea nu e deloc spectaculoasa si ne-am continuat drumul spre Dotonbori desi era foarte tarziu, tot cu trenul. In Osaka au o linie de tren care merge intr-un cerc prin oras - evident in loc sa alegem calea cea mai scurta ne-am plimbat cu trenul muulte minute si am coborat intr-o gara dubioasa de unde am luat alt tren spre destinatia noastra. Evident cartierul celebru din Osaka era aproape adormit, inca era lume pe strazi si doua trei cluburi deschise dar atmosfera generala era de "hai la somn" si asta am si facut. Cu un taxi ca alta optiune nu mai era; un taximetrist in varsta, amabil, echipat cu manusi si masca chirurgicala ne-a dus pana acasa contra unui tarif fabulos. Probabil ca am mai zis pana acum ca in Japonia cel mai scump e transportul dintr-un loc in altul, e valabil si pentru taxiuri care sunt aproape de neatins.

Am dormit putin si ne-am pregatit de plecare, voiajul nostru in Osaka se termina!!


Day 3 Koyasan

Ne-am lasat rucsacii intr-o cutie de bagaje din gara si cu cateva lucruri in bagajul de mana ne-am urcat din nou in tren. de fapt in trenuri pentru ca le-am tot schimbat pana am ajuns la Koyasan. JR pass-ul nu ne-a ajutat prea mult pentru ca aici se ajunge numai cu Nankai (alt operator), asa ca am platit biletele si de tren si de autobuz si de telecabina si dupa ce am lasat vreo doua trenuri sa se duca ne-am urcat in cel despre care stiam ca ne duce direct la Gokuracubaci (?? sper ca nu l-am scris gresit). Si nici nu ne instalasem in tren cand "soferita" trenului ne-a poftit politicos dar ferm sa ne dam jos la prima statie si sa asteptam urmatorul tren. Ne urcasem intr-un expres care mergea numai cu locuri rezervate si evident aveam bilete la trenuri mai populare nu la asta (nu era scump, doar ca circula numai cu locuri rezervate si noi nu aveam rezervari!).

Ne-am dat jos cam bosumflati si putin ingrijorati ca n-o sa ajungem la Koyasan pana la 5pm, cand era ora limita la care ne puteam caza la templul unde rezervasem. Oricum ingrijorarea a fost gratuita pentru ca toate trenurile au mers snur, n-am asteptat pe nicaieri mai mult de doua trei minute si pe la 1.00pm ne urcam deja in cable car si 15 min mai tarziu in autobuzul electric care ne-a dus pana langa templu. In materie de suport pentru turisti japonezii sunt senzationali - la coborarea din telecabina ne asteptau niste voluntari pensionari care ne-au indicat autobuzul si numarul de statii pana la destinatia noastra (dupa ce le-am comunicat hotelul) si ne-au dat si o harta cu traseul autobuzelor si numele statiilor, pentru ca e super greu sa tii minte denumirile lir. Mie nu mi s-a mai intamplat pana acum sa nu retin numele locurilor in care vreau sa merg, dar in Japonia mereu intreb "cum se numea statia aia?? cum ii zicea templului de ieri?? cum care, ala portocaliu"...

Ecoin Koyasan e gazda noastra oentru o noapte - aici majoritatea templelor primesc turisti pe care ii cazeaza in camere simple, traditionale dar unde se asigura totusi intregul confort. Am avut halate, prosoape, periuta si pasta de dinti si toate consumabilele necesare pentru dus, cearceafuri curate si perne confortabile umplute cu bilute de silicon cel mai probabil, masuta si toate cele necesare pentru ceai, pe scurt cam tot cea aveai nevoie.

Cum am ajuns devreme, ne-am echipat si am plecat sa exploram locul - prima oprire la... cimitir. Semnalizat in toate discutiile despre Koyasan ca fiind un obiectiv de referinta, am fi vrut sa-l vizitam noaptea pentru ca stiam ca sunt tururi organizate special, numai ca in noaptea pe care o petrecem aici se anunta ploaie si turil era anulat. Deci, ziua, pe lumina, ne-am plimbat prin cimitir cam o ora, am fotografiat monumente funerare vechi si am incercat sa intelegem care era schema cu ele - evident in lipsa unui ghid n-am descoperit mare lucru, dar cimitirul avea o aleie centrala larga, era plin de copaci inalti in special pini si era plin de lume, pentru ca pe acolo trecea traseul de pelerinaj catre complexul / mausoleul dedicat lui Kobo Daishi, considerat cel care a adus budismul in 806 in Japonia dupa ce a petrecut cativa ani in India. Ei ii ziceau mausoleu, eu ii zic complex pentru ca avea un templu central, o sala a felinarelor si alte acareturi din jurul unui loc de rugaciune.

s-a intunecat cam repede, in afara de cimitir si Kobo Daishi temple am testat prajituricile lor cu castane si coca cruda (bleah) si am cinat traditional japonez la templu, la masute mici mici mici cu multe boluri mici mici mici in fata, asezati direct pe jos. am mancat supa miso, orez, muraturi, tofu si alte minuni vegetariene care ne-au placut foarte putin (asta ca sa nu mai zica Vero ca nu am o abordare pozitiva).

A doua zi ne-am trezit foarte devreme ca sa asistam la ritualul de dimineata de la templu - doi calugari au cantat ceva in limba lor cam jumatate de ora, timp in care toti care eram in templu ne-am ridicat unul cate unul si ne-am dus in fata lumanarii de rugaciune pe care am presarat un praf care nu stiu ce era, ne-am facut plecaciunea japoneza catre statuia lui Budha si am trecut la locul nostru. localnicii intarziau cateva secunde sa-si spuna rugaciunile, noi am parcurs ritualul doar pentru ca asa se cadea. de altfel am vrut sa sar peste plimbarea pana la lumanare, dar vecinul meu de tatami, un japonez rebel care venise la templu in pijama desi peste tot scria ca nu ai voie sa o faci, mi-a dat un cot si cu cel mai clar ton pe care il puteai avea in acele momente mi-a ordonat "go, go, it's your turn", asa ca nu prea am avut de ales. Dupa ce toti am pus praful (tamaia) pe lumanare, incantatia s-a terminat si ne-am mutat cativa pasi in alt pavilion, situat la strada, unde au organizat un ritual cu foc. pe un platouas de metal au pus o stiva de "acatiste" carora le-au dat foc in timp ce o alta cantare religioasa de data asta si cu acompaniament la ceva instrument de facut zgomot (ca o toba, dar de templu nu ca cele de concert). "acatistele" sunt de fapt niste rigle de lemn pe care le pictezi cu rugaciunea preferata si le lasi la templu in locurile special amenajate. dupa un an in care au fost binecuvantate in fiecare zi in ritualurile templului, sunt puse pe foc pentru ca ei cred ca numai asa se purifica si se indeplinesc pentru totdeauna (ca si la noi sunt rugaciuni pentru sanatatea familiei, pentru succes la examene sau in afaceri, pentru noroc in dragoste etc) si la temple sunt si caiete cu modele, in cazul in care nu prea stii ce sa scrii pe rigla aia!

Am petrecut si jumatate din a doua zi in Koyasan plimbandu-ne pe strazi de la templu la templu, fiecare cu povestea si culorile lui dupa care ne-am indreptat spre Kyoto.



Day 4-5-6 Kyoto


Kyoto e locul care mie personal mi-a placut cel mai putin. E aglomerat, mergi mult cu autobuzul si pe jos si peste tot iti intra in poze milioane de fete. Evident gasesti aici tot felul de lucruri de facut dar in principiu alergatul din templu in templu si plimbatul pe stradutele din centru merita amintite.

Noi am fost intr-o fuga continua - mai intai Nara, jumatate de zi, pentru ca nu apucasem s-o vedem in ziua sosirii noastre in Japonia asa cum era prevazut, dupa care un templu cu multe porti portocalii care a fost dragut dar atat de multe persoane pe mp nu am vazut nicaieri in Japonia. Caldura infernala si hoardele de turisti si localnici au facut aproape imposibila vizitarea acestui loc. Ne-am miscat in sus pe scari pe sub portile portocalii odata cu coloana, mai inconfortabil ca intr-un autobuz aglomerat, si la fel si la coborare. Traseul avea in total 4km, dar noroc ca am gasit o intersectie si am evitat cam jumatate din el, oricum nu imi vine in minte altceva in afara multimii de oameni pe care am intalnit-o aici.

In a doua zi la Kyoto am inceput bineinteles cu un templu, asezat pe un deal, la care am ajuns dupa un drum lung cu autobuzul 206 (Kyomizu-dera). Atmosfera trista, de la ploaie si poate, cine stie, de la mici frustrari neexprimate, au conturat o zi cam trista si cel putin neinteresanta!! e ziua pe care as vrea cel mai mult sa o uit din vacanta asta. templul era similar celorlalte deja vizitate, n-as putea sa descriu vreo particularitate anume, doar gradina era cat de cat frumoasa si de pozat. Undeva pe la mijlocul gradinii curgeau trei fire de apa si o coada maaare de oameni astepta sa treaca prin dreptul celor trei izvoare sa bea apa; pliantele ziceau ca vei fi mai sanatos daca o sa bei apa de acolo. Aveau niste cani de aluminiu cu cozi foarte lungi pe care le foloseai pentru a lua apa, pe care, dupa utilizare trebuia sa le pui intr-un sterilizator cu ultrasunete. Nimeni nu atingea cana cu gura sau cu mana, isi turnau in propriile oalme cateva picaturi pe care le sorbeau dupa care returnau cana in sterilizator! Interesant cum totul este gandit sa fie practic, curat si cu grija pentru sanatate. Si atat de simplu dar atat de eficient.

Urmatoarea oprire in ziua asta a fost la piata (Higashiuoyacho) unde ne-am plimbat printre tarabele cu legume si peste, incercand sa ghicim ce se afla in pungutele frumos impachetate sau in butoaiele expuse. Multe legume nu le-am recunoscut, de pesti si fructe de mare nu mai zic - si din pacate nimeni nu ne-a putut ajuta pentru ca, asa cum am mai zis japonezii nu prea vorbesc alte limbi in afara de a lor. am mancat in piata, scoici proaspete si sashimi, excelente si nu prea scumpe. ploua destul de tare si pauza la piata ne-a ferit cat de cat de umezeala, tot pe ploaie am plecat dupa aceea sa ratacim pe strazi, sa vedem castelul Nijojocho si sa vizitam gradina templului Daitoku-ji, desprea care citisem ca e gratuit si deschis pana seara. Castelul e frumos si are o gradina japoneza spectaculoasa. Era plina de gradinari care curatau firicelele se iarba crescute aiurea si ramurelele indisciplinate ale copacilor. Intr-un brad mai batran erau vreo cinci oameni care adunau acele uscate. Sub brad aveau o prelata pe care fiecare rest era adunat ca sa fie ulterior dus la gunoi. Daitoku ji nu era deschis, am dat o tura scurta pe o alee prin ploaia rece si din ce in ce mai intensa si l-am parasit rapid, ca sa ne oprim in prima cafenea care ne iesise in cale - Cafe du Mon. Gazde dragute, mancare super buna, dupa 5 minute de stat acolo ne imprieteniseram deja cu proprietarul locului, un japonez haios care statuse ceva timp in Romania si a fost super incantat sa ne spuna cateva cuvinte in romaneste. Dupa ce am terminat de mancat ne-au invatat sa facem cocori din hartie si astfel prima lectie de origami din Japonia s-a terminat intr-un mod agreabil, cu multe zambete si poze si cu o stare de incantare pe care zilele precedente o cam pierdusem!


Ziua 7 - Takayama

am luat din nou trenul si dupa aproape 4 ore ajungeam la Takayama. Un sat mai mare, intre dealuri - dupa aglomeratil Kyoto aici ne tiuie urechile. Gasim pensiunea la care aveam cazare (Oyado Hatchibei) dupa ce mergem 10 min cu autobuzul. E chiar langa "muzeul satului", unul dintre obiectivele de aici. Ne lasam rucsacii si ratacim printre casele vechi ale japonezilor expuse la muzeu, ne incaltam si descaltam de nenumarate ori, ne urcam prin poduri pline de fum si urmarim cu interes cateva minute cum se impletesc papuci de stuf sau cum se tes la razboiul de tesut mici carpete din resturi de tesaturi. Continuam cu strazile cu case vechi, un fel de centrul istoric al localitatii, cu multe case vechi in care acum sunt magazine sau restaurante, facute parca special pentru turisti. Aglomeratie maxima si pe aici, nici o poza nu iese fara milioane de persoane plus ca strazile (doua la numar) fiind foarte inguste, nu prea ai unghiuri din care sa pozezi; sa nu mai zic de lumina foarte proasta care cade fix pe varful caselor si aduce in poze o ceata dubioasa si niste culori absolut aiuritoare. Pana sa ne dezmeticim pe aici magazinele s-au inchis. era deja 5 pm, si ce daca e zona turistica, japonezii isi respecta la milimetru timpul de munca si timpul de odihna. Iar noi am inceput o alta goana - dupa locul in care sa manacam, pentru ca daca ceva e cu adevarat complicat aici e sa gasesti restaurantul cel mai potrivit atat cu toate gusturile noastre cat si cu portofelele noastre :)). Intr-un final, exasperati ca nu reuseam sa ne asezam niciunde, am cautat pe tripadvisor si al treilea restaurant recomandat ne-a cam facut cu ochiul, in amintirea vacantelor trecute in care mancarea era buna si ieftina - ati ghicit, un thailandez!!!! in care gatea o thailandeza, deci mancarea a avut gustul acela pe care nu-l putem uita. si evident stiam ce vrem sa mancam inainte de a ne aseza la masa. pot sa spun ca a fost cea mai buna mancare pe care am incercat-o in Japonia si sunt sigura ca o sa ramana in top pana la sfarsitul vacantei.

Ziua 8 Kanazawa

Nu am amintiri legate de Kanazawa desi au trecut numai doua zile de cand am fost acolo!!! Ca sa scriu ceva despre acest lic marturisesc ca m-am uitat la pozele din telefon, noroc ca mi le ordoneaza dupa localitatile prin care am fost. Deci la Kanazawa am ajuns seara, era intuneric deja cand ne-am cazat intr-o pensiune modesta, atat de modesta ca spre exemplu usa de la camera noastra nu se prea inchidea. Am avut totusi niste saltele cam subtiri puse direct pe jos, cearceafuri si kimonouri curate si un mic dejun destul de consistent desi era mancare japoneza. am petrecut aici numai jumatate de zi in care am vizitat un parc, semnalizat in toate  ghidurile turistice - care nu a fost asa de mare si de spectaculos cum mi-l proiectasem in minte, si un castel alb pe care doar l-am ocolit, pentru ca nu aveam nici cel mai mic chef de inca niste sali de muzeu goale!! In general, templele si castelele din Japonia au putine obiecte de arta/mobilier in interior si cumva ai senzatia ca ai aruncat banii degeaba dupa fiecare astfel de obiectiv vizitat.

In Kanazawa am fost din nou la piata, nimic spectaculos in afara de cafeaua italiana cumparata de la o taraba si bauta pe trotuar, pe o bancuta pe care ne-am inghesuit toti patru.

A doua parte a zile ne-am petrecut-o in trenuri, pana la Nikko. Am schimbat trei, timp in care am terminat "Tara zapezilor". In Japonia trenul e un mijloc de transport foarte popular - muulte categorii de trenuri, multe companii care opereaza pe acelasi traseu si o multime de gari. Cand citesti prima oara despre ele ti se pare super complicat si inutil de cercetat pentru ca oricum nu vei avea cum sa te descurci, dar la fata locului e foarte usor - au peste tot panouri, harti si ghisee de informatii si daca intrebi pe cineva, localnic, chiar daca nu stie sa-ti raspunda in engleza se straduieste, da din maini, iti mai arata niste panouri sau se mai uita pe harta - cumva te intelegi cu ei!!!



Ziua 9 +10 - Nikko

Pe la 5.30 pick-up -ul de la Teddy Bear ne-a luat de la gara (ne uitasera acolo, dar am inteles de ce cand am ajuns la ei - trei copii foarte mici si doi parinti cam epuizati, ea japoneza el Hawaii care aproape ca mu le mai faceau fata si copiilor si turistilor din casa lor). Ne-am lasat bagajele si ne-au dus cu masina pana la cascada. Cateva minute prin padure si am ajuns pe o platforma de unde se vedea in departare cascada - destul de inalta dar de la o asemenea distanta nu iesea mai nimic in poza. Ne-am intors pe jos printre tufe imense inflorite - niste boscheti roz insirati peste tot, unde am facut, evident, milioane de poze. La cina gazdele ne-au gatit curry (carribean style) bun bun si ne-am pus la somn la 9 si un pic!!! Dimineata ne-am trezit si am luat la picior templele din Nikko. Dintre toate templele vazute in Japonia, cele de aici mi-au placut el mai mult, cu toate ca au o influenta chineza puternica (sau poate tocmai de aceea). Complexul de la Nikko e mare si plimbarea de la templu la templu a fost foarte placuta, dupa ce le-am epuizat am facut vreo doi km pana la Abyssum, o alee prin padure, marginita pe o parte de statui ale lui Budha cu palariute rosii si de cealalta parte de un rau cu albia din roci imense asezate una peste alta, cu mici cascade sau caderi vijelioase de apa - un loc foarte frumos si care merita vazut, relaxarea este garantata.

In Nikko erau putine restaurante deschise, majoritatea cu meniu japonez - dupa indelungi cautari am gasit un fast food in care toti am mancat ghiciti ce??? cartofi prajiti!!!!! evident de foarte proasta calitate, dar au fost altceva decat algele si varza/ridichile fierte pe care le-am tot gasit prin farfurii in voiajul asta. Spre seara am luat-o spre gara si dupa aproximativ doua ore ne-am oprit in cel mai mare oras din lume!

Ultimele zile - Tokyo

Am ales de mult in economia acestui voiaj sa nu petrecem mult timp in Tokyo,  pentru ca ne era foarte frica de aglomeratie si primul contact ne-a confimat pe deplin temerile - am coborat in gara centrala si am dat de multimi peste multimi de oameni care se miscau in toate partile, era ca intr-un furnicar, in cateva minute eram deja ametita si nu imi gaseam drumul printre ei. Intr-in final am iesit din gara pe iesirea potrivita (in Japonia e important sa urmaresti cu atentie iesirea din gara cea mai apropiata de locul in care vrei sa mergi) si in cateva minute eram la hostel (Oak Zen Hostel) - curat si cu camere destul de mari pentru standardele japoneze. Bagajele venisera de la Nikko, dar pentru ca erau transmise pe alt nume decat cel cu care rezervasem, cei de la hostel nu le-au preluat decat dupa ce s-au asigurat ca sunt ale noastre. In orice caz ni le-au adus foarte repede dupa ce ne-am cazat si din nou m-am (ne-am) minunat de cat de organizati sunt acesti oameni si de cum se gandesc ei la tot ce ti-ar trebui si ti-l pun la indemana.

Afara ploua marunt si cald dar tot ne-am miscat pe jos vreo doi trei km pana la malul raului Sumida de unde banuiam ca se va vedea mai bine Sky Tree Tower, doar ca, din cauza ploii, se vedea numai o bucatica mica din el, era luminat turcoaz si asa in ceata arata mai degraba ca fantoma celui mai inalt turn din lume. Si m-am gandit atunci ca s-ar putea sa nu-i vedem niciodata varful, de nori sau de smog!

Cartierul Asakusa??? noaptea e dragut, dar lipsit de animatie - doar cateva tarabe cu mancare si unul doua cluburi de karaoke mai erau deschise iar pe strazi aproape nici un om. Citisem ca e zona care nu doarme niciodata si mi-o imaginasem deja un fel de Kao San din Bangkok, sau macar un Istiklal, dar e departe de orice comparatie cu oricare dintre cele doua!

Am dat o tura templului si am facut cateva poze, era liniste si putina lume si am putut admira detaliile fara sa ne incomodeze cineva, dupa care ne-am ratacit in drumul spre casa pt ca GPS-ul lui Vero ne ducea la alt hotel. Eram uzi leoarca dar continuam sa mergem pe stradute si sa ne mai uitam in cate o vitrina sau la vreo reclama. Ziua a doua in Tokyo a inceput cu o plimbare cu barca pe Sumida. N-am nimerit o barca fara geamuri si am fost oarecum dezamagiti, "submarinul" in care ne-am imbacat avea geamurile verzi si nu se deschideau; acum cred totusi ca a fost mai bine cu asta pt ca nu ne-a batut deloc vantul.

A fost o zi ciudata, ori de la barca ori de la meteo am experimentat o durere de cap absolut infioratoare cam jumatate de zi. Nu am avut tinte precise - dupa ce ne-am dat jos de pe "submarin" am facut poze cu Statuia Libertatii si cu niste blocuri de sticla care adaposteau un Aqua parc si am traversat printr-un mall pana la cea mai apropiata statie de tren. Ne-am indreptat spre Palatul Imperial, dar in afara de un pod si o bucatica din palatul alb al imparatului Japoniei nu am vazut altceva. Palatul e inconjurat de un spatiu liber imens si imi imaginez ca aici de ziua imparatului e plin de lume si de baloane si panglici colorate. acum era golit de orice fel de forma de distractie, niste bolovani perfect aliniati si nisip negru cu pietricele mai mari pe post de alei, verdeata doar pe margini - aceeasi sobrietate pe care am intalnit-o peste tot in Japonia.

dupa amiaza ne-am petrecut-o in Skytree tower. cel mai laudat lift din lume ne-a urcat la 350m in cca. 50 de secunde si am putut admira de sus orasul. era dragut dar nu stiu acum daca avea ceva special sau nu - poate marimea??? nu cred ca vedeam de sus chiar tot orasul (care are 90 km de la nord la sud) dar aveam cat de cat dimensiunea acestui colos. Vreo ora am astepat apusul si am sperat ca norii din drepul lui Fuji vor pleca, dar asta nu s-a intamplat insa nu ne-a impiedicat sa pozam nori si orice altceva ni se parea in departare ca ar fi muntele lor sfant. Dar ba era in nori, ba n-avea varf, ba nu era zapada in varful lui, dar am continuat sa-l cautam pana s-a intunecat de tot. Am coborat din turn si am mancat ciorba de burta si tentacule de caracatita si macaroane cu varza si cu carne si ziua s-a terminat muuuult mai bine decat incepuse.

In ultima zi de vacanta am fost la Fuji. oarecum dezamagiti, pentru ca drumul pana acolo e cam lung si recompensa pentru ca l-am parcurs n-a fost pe masura. dupa ce am schimbat doua trenuri si un autobuz pe care l-am asteptat la o coada uriasa, festivalul florilor la care ne dusesem "nu prea era acasa", niste flori cam ofilite sau care abia crescusera - imaginea era departe de ce vazusem prin pliante. locul era evident plin de oameni care alergau dupa cea mai buna pozitie ca sa pozeze zapada de pe Fuji!

seara ultimei zile ne-am petrecut-o in cea mai aglomerata intersectie din Tokyo si pe strazile din jur si acum putem sa confirmam ca aglomeratia e maxima in zona. totusi, cu toate ca are peste 37 de mil de locuitori, Tokyo nu este inca sufocat nici de oameni si nici de masini si de fapt surpriza noastra a fost sa constatam asta :).

m-am asteptat sa vad peisaje fabuloase, samurai, ninja si gheise in toate povestile, templele si muzeele care ne vor iesi in cale, sushi si teriyaki mai bune decat le-am mancat prin Europa....daar.....“Whatever it is you're seeking won't come in the form you're expecting” zice Murakami intr-una dintre scrierile sale si pentru vacanta mea in Japonia este descrierea perfecta!!!!

2015 incepe tot in Asia :)

Prima zi din 2015 - departe de casa, in Kandy, Sri Lanka. E al treilea inceput de an care ma gaseste in Asia, in ultimii trei ani ;)). Si imi doresc tot asa si de acum inainte. Azi ne-am trezit mai tarziu decat de obicei si dupa un mic dejun oarecum continental, adica oua prajite si paine cu unt - plecam spre Pinawalla, unul dintre locurile pe care, conform ghidurilor turistice, nu trebuie sa le ratezi, daca esti prin zona. Suna interesant - orfelinat de elefanti, jungla, animale protejate in mediul lor natural! Cam o ora si jumatate de mers cu masina de la Kandy, timpul trece repede pentru ca in stanga si in dreapta peisajul este fabulos - paduri verzi, copaci exotici - asa cum zice unul dintre vecinii nostri de la hotel in dimineata asta ”toata aceasta tara este o mare, mare jungla”. Din loc in loc apar sate, gradini de legume sau plantatii de ceai, desi nu suntem inca in zona in care ceaiul ocupa tot terenul. Pinawalla este un complex in care elefantii orfani sunt adusi cand sunt mici mici, este locul in care sunt ingrijiti si invatati sa revina in jungla cand sunt capabili sa se descurce singuri. Evident, ca turist primesti aceste informatii ambalate intr-o forma pe care cei de la orfelinat cred ca au gandit-o ca sa nu streseze prea tare animalele - vezi doar ce vor sa-ti arate ei si platesti fiecare imagine cu mult mai mult decat te-ai fi asteptat. Nu cred ca am zis in postul anterior, dar un bilet de intrare pentru un obiectiv turistic din Sri Lanka costa mai mult decat biletul de intrare la Luvru. Orfelinatul de elefanti e vizitat de un puhoi de lume, pe o caldura aproape insuportabila. Ne ducem mai intai la rau, acolo unde elefantii fac baie si unde putem si sa ne apropiem de ei. Cateva zeci de elefanti in apa, de toate marimile si cateva sute de turisti de toate natiile pe mal, trag sute de cadre cu vietatile balacindu-se. Comertul cu banane si cu bambus pentru hranit elefantii este infloritor, cheltuim si noi ceva sute de rupii pe pungute cu banane si pozele ies spectaculoase. E o atmosfera de lene maxima peste tot, elefantii fac pasi rari pe aleea centrala catre locurile de odihna si noi cascam gura la tarabele cu haine colorate si nimicuri pentru turisti pana cand dam de o fabricuta de hartie. Hartie din caca de elefant :). Procesul tehnologic nu e complicat si masinariile cu care fac hartia arata atat de vechi ca te si intrebi peste cate milioane de ani or ajunge robotii pe aici. Arata ca masinariile agricole din sec. 18 pe care le mai vedem noi prin pozele vechi. In orice caz, hartia e ciudata si la magazinul de prezentare e desenata cu creion si pusa in rame facute din acelasi material. Suvenirul perfect - un tablouas cu un elefant, desenat pe hartie din caca de elefant. Arata exotic si ne cumparam, dupa care asistam la "alaptatul" elefanteilor mici mici cu niste biberoane de cel putin 5 litri. Nu e un spectacol, astia mici sunt tristi, ingrijitorii ii mai bat...nu ii hranesc pentru ca le e foame ci aduc cativa in tarc pentru ca turistii au dat bani pe biberoanele alea cu lapte si trebuie sa le consume. Eu obosesc de imaginea asta si ma asez pe o bordura - evident ma pierd de ceilalti care isi cautau un loc bun de urmarit masa elefantilor, dar imi dau seama ca am o problema numai cand constat ca nu am nici semnal la telefon si nici wi-fi ul nu bate pana unde stau. Ne regasim dupa o ora si desi e abia 2 pm sunt complet epuizata. Gasim niste inghetata, mai stam 20 de minute in soare la distanta de elefantii care sunt dresati sa se intoarca cu spatele daca turistul nu plateste ingrijitorul pentru poza dupa care plecam.
A doua zi, in drum spre Nuwara Elia ne oprim sa vizitam gradina botanica din Kandy - un parc imens plin de tot felul de plante si copaci cu o sera de orhidee care erau cam amarate in aceasta perioada a anului (nu prea aveau flori) - am petrecut vreo doua ore pe aleile de aici pentru ca era liniste si racoare dupa care ne-am indreptat spre dealurile cu ceai. Partea cea mai spectaculoasa din Sri Lanka, daca ma intrebati pe mine - zona asta cu dealuri imense pline de plantatii de ceai de la baza pana la varf, cu tamilii care muncesc si locuiesc in plantatii si cu scolile lor mici, are un farmec nebun. Plus ca atata verde in fata ochilor cred ca n-am vazut niciodata. Mai vizitam o fabrica de ceai, una mult mai mare de data asta - urcam si coboram scari prin diverse sectii de uscare, de macerare, de faramitare, de ambalare... imi place mirosul de ceai si imi place ca ne lasa sa punem mana pe frunzele de pe banda sau pe materialul ala faramitat pe care il baga in plicurile de ceai. Ne ratacim printr-o plantatie, urcam pe o alee si ne indepartam de sosea pana dam de un drum asfaltat. Da, pe dealul cu ceai, ascunsa aproape, era o alee asfaltata pe care incapea o singura masina si care probabil facea legatura intre sate. nu era nici un semn de circulatie si cat am stat pe acolo au trecut numai tuk-tuk uri. Seara ne-am oprit la spa. Impropriu spus - era un salon de masaj si cred ca avea si coafor si servicii de manichiura, de care nu eram interesate. Masaj asadar - salonul cam jegos dar semiintuneric fiind nu prea vedeai ce e pe acolo. Nimic memorabil, poate doar uleiul pe care ni l-au turnat in cap si pe care l-am scos cu greu dupa. Nu se compara cu masajele din Thailanda si nu recomand, chiar daca localnicii fac tot ce stiu ei mai bine sa te convinga sa incerci masajul si baile lor cu plante. In tinutul ceaiului, dam si peste o ferma de capsuni. O raritate...dupa ce oprim masina intelegem si de ce - oamenii astia cultiva capsuni in ghivece facute din saci de plastic (din aia de gunoi, mai mari) in care au pus putin pamant pe care l-au adus de la distanta mare, cu camionul. Ferma de capsuni avea o suprafata cam cat un teren mic de forbal dar erau ghivece peste tot, insa in mod sigur nu culegeau mai mult de 5 kg/zi. Inghetata de capsuni super buna!
Plecam spre Haton! Avem ceva maret de indeplinit, respectiv sa ajungem la Adams peack - un loc incarcat de legende si de semnificatii si pentru crestini si pentru budisti. Este varful unui munte unde crestinii cred ca a calcat prima data Adam cand a fost exilat din Rai iar budistii spun ca acolo a calcat ultima data Budha inainte de a se inalta la cer. Similar si hindusii au o poveste cu zeul Shiva .. in orice caz, printre srilankezi este o datorie sa urci macar o data in viata la Adams Peack si fiecare se mandreste cu numarul ascensiunilor pe varf! Asadar peste 2200 de m are muntele si urcusul dureaza 5-6 ore, noaptea astfel incat la rasarit sa fii sus, la prima rugaciune! Luam trenul de la Kandy la Haton pentru ca toate ghidurile turistice zic ca e mai bine sa iei trenul - dupa ce am trecut jumatate de traseu si cu masina pot sa spun ca a fost o mare teapa calatoria cu trenul si ca e muuult mai spectaculos sa parcurgi traeul respectiv cu masina. In fine... am calatorit si cu trenul ca sa nu zicem ca nu l-am incercat.. la Haton ne-a asteptat soferul nostru care pe drumul catre hotel ne-a mai aratat una alta, dar obiectivul nostru major era sa dormim cateva ore inainte de marea ascensiune. Incepeam sa ma indoiesc ca e o idee buna sa urc cele peste saptemii de scari noaptea, mai ales ca incepeau sa ni se povesteasca legendele locului: Stiam ca urcusul nu e simplu, dar la asta se adaugau pe masura ce mai intalneam oameni dispusi sa povesteasca, tot felul de grozavii. Ni s-a tot repetat ca odata ce ai calcat pe traseu, nu mai poti sa renunti si e musai sa te duci pana sus insa fortele rele de pe munte vor face tot posibilul sa te faca sa abandonezi. Si daca o fci, o sa ai toata viata ghinion, o sa-ti mearga rau...bla bla. Nu imi placea deloc acasta amenintare, dar am zis ca in 5-6 ore de urcat n-o sa mor, chiar daca nu prea aveeam conditie de alpinist. Fix la 12 noaptea eram in capatul aleii de unde incepea ascensiunea, pornisem mai devreme decat altii ca sa nu ne fortam rea tare. Stiam ca am ales ascensiunea cea mai comoda dintre cele patru variante disponibile dar chiar si as mie tot dificila mi s-a parut. Se spune ca e cea mai comoda pt ca se urca pe scari construite din piatra si ciment... va imaginati, au facut scari si balustrade pe tot traseul pana in varful muntelui .... Din loc in loc gaseai mici terase improvizate unde puteai sa iti iei un ceai si ceva dulce, sau cafea (dar cafeaua in Sri Lanka e oribila la gust, nimeni nu beacafea aici) si sa te odihnesti un pic. Pentru ca vorbesc mult, ma imprietenesc instantaneu cu localnicii si mai schimam doua vorbe in timp ce urcam astfel ca nu prea am timp sa ma gandesc daca e greu sau nu. Au un stil extrem de pozitiv toti pe care ii intalnim.... incurajari si zambete si complimente... si asa, incet incet, nici nu mi-a trecut vreodata prin minte ca am putea sa abandonam si sa ne intoarcem. Ultma prte a urcusului a fost ingrozitor de grea, pentru ca traseul se aglomerase, ne ajungeau din urma cei care plecasera mai tarziu si cu cat inaintam spre varf aleea se ingusta. Incepea sa se rareasca intunericul cand am vazut intrarea in complexul de pe varf - pentru ca evident, pe varful muntelui nu era doar talpa lui Adm/Budha/Shiva ci si un templu in care urma sacra era adapostita si venerata. la 6 fara un sfert, templul era plin de oameni si cu greu puteai sa ajungi intr-un loc cu vizibilitate la rasarit. Pentru ca in afara urcusului, obiectivul major era sa vezi rasaritul de la templu.... si mai ales, umbra pe care o facea Adams Peack pe nori - o piramida perfecta s-a proiectat imediat cum a aparut soarele si pe masura ce s-a lunimat, peisajul a devenit coplesitor. Muntele asta este extrem de ascutit, cam asa cum desenam noi muntii in copilarie si de sus din varful lui se vedea ca din avion peisajul din jur. Spectaculoasa pentru turisti a fost si ceremonia de dimineata de la templu cu rugaciuni cantate si ofrande, calugarii aveau costume traditionale si instrumente vechi de cantat iar localnicii aveau si ei daruri pentru Budha si erau fericiti ca au ajuns acolo. Pentru mine a fost provocarea fizica dar pentru multi dintre ei inteleg ca e foarte costisitor sa ajunga si cu atat mai important era ca reusisera. Asadar, obiectiv indeplinit - nu credeam ca voi fi in stare, totusi, p-asta l-am bifat. La intoarcere a fost mai complicat, in primul rand pentru ca a iesit soarele si se facea din ce in ce mai cald si parca drumul nu se mai termina... si nici picioarele nu ne mai tineau. Imi amintesc ca am iesit de pe aleea de pelerinaj pe la 1.30 -2.00 (ziua) dupa cca 7 ore de coborare si cand ne-am dat seama ca mai avem un km si ceva pana la hotel aproape ca nu ne mai puteam misca. Dar, ne-am mobilizat si ne-am imbarcat in directia Ella unde ghiciti ce aveam de gand sa facem?? trekking  in Horton Plain :))))).  da daaaa, dupa o cina buna la Ella, am dormit intr-un subsol in care mirosea ingrozitor, cea mai proasta cazare din Sri Lanka, dupa care la 5 dimineata am plecat intr-o plimbare de .... 26 de km pe jos, dar am ajuns la Capatul Lumii!!!!
A fost frumos dar lung, data viitoare le-as face cu distanta de macar o zi intre ele, zi in care sa stau la plaja sau la o terasa cu o carte-n mana! Asa, una dupa alta, au fost epuizante si la un moment dat drumul prin Horton Plain mi s-a parut interminabil; sau poate ca asa trebuia sa fie, avand in vedere ca ma intorceam de la capatul lumii :))))).