2015 incepe tot in Asia :)

Prima zi din 2015 - departe de casa, in Kandy, Sri Lanka. E al treilea inceput de an care ma gaseste in Asia, in ultimii trei ani ;)). Si imi doresc tot asa si de acum inainte. Azi ne-am trezit mai tarziu decat de obicei si dupa un mic dejun oarecum continental, adica oua prajite si paine cu unt - plecam spre Pinawalla, unul dintre locurile pe care, conform ghidurilor turistice, nu trebuie sa le ratezi, daca esti prin zona. Suna interesant - orfelinat de elefanti, jungla, animale protejate in mediul lor natural! Cam o ora si jumatate de mers cu masina de la Kandy, timpul trece repede pentru ca in stanga si in dreapta peisajul este fabulos - paduri verzi, copaci exotici - asa cum zice unul dintre vecinii nostri de la hotel in dimineata asta ”toata aceasta tara este o mare, mare jungla”. Din loc in loc apar sate, gradini de legume sau plantatii de ceai, desi nu suntem inca in zona in care ceaiul ocupa tot terenul. Pinawalla este un complex in care elefantii orfani sunt adusi cand sunt mici mici, este locul in care sunt ingrijiti si invatati sa revina in jungla cand sunt capabili sa se descurce singuri. Evident, ca turist primesti aceste informatii ambalate intr-o forma pe care cei de la orfelinat cred ca au gandit-o ca sa nu streseze prea tare animalele - vezi doar ce vor sa-ti arate ei si platesti fiecare imagine cu mult mai mult decat te-ai fi asteptat. Nu cred ca am zis in postul anterior, dar un bilet de intrare pentru un obiectiv turistic din Sri Lanka costa mai mult decat biletul de intrare la Luvru. Orfelinatul de elefanti e vizitat de un puhoi de lume, pe o caldura aproape insuportabila. Ne ducem mai intai la rau, acolo unde elefantii fac baie si unde putem si sa ne apropiem de ei. Cateva zeci de elefanti in apa, de toate marimile si cateva sute de turisti de toate natiile pe mal, trag sute de cadre cu vietatile balacindu-se. Comertul cu banane si cu bambus pentru hranit elefantii este infloritor, cheltuim si noi ceva sute de rupii pe pungute cu banane si pozele ies spectaculoase. E o atmosfera de lene maxima peste tot, elefantii fac pasi rari pe aleea centrala catre locurile de odihna si noi cascam gura la tarabele cu haine colorate si nimicuri pentru turisti pana cand dam de o fabricuta de hartie. Hartie din caca de elefant :). Procesul tehnologic nu e complicat si masinariile cu care fac hartia arata atat de vechi ca te si intrebi peste cate milioane de ani or ajunge robotii pe aici. Arata ca masinariile agricole din sec. 18 pe care le mai vedem noi prin pozele vechi. In orice caz, hartia e ciudata si la magazinul de prezentare e desenata cu creion si pusa in rame facute din acelasi material. Suvenirul perfect - un tablouas cu un elefant, desenat pe hartie din caca de elefant. Arata exotic si ne cumparam, dupa care asistam la "alaptatul" elefanteilor mici mici cu niste biberoane de cel putin 5 litri. Nu e un spectacol, astia mici sunt tristi, ingrijitorii ii mai bat...nu ii hranesc pentru ca le e foame ci aduc cativa in tarc pentru ca turistii au dat bani pe biberoanele alea cu lapte si trebuie sa le consume. Eu obosesc de imaginea asta si ma asez pe o bordura - evident ma pierd de ceilalti care isi cautau un loc bun de urmarit masa elefantilor, dar imi dau seama ca am o problema numai cand constat ca nu am nici semnal la telefon si nici wi-fi ul nu bate pana unde stau. Ne regasim dupa o ora si desi e abia 2 pm sunt complet epuizata. Gasim niste inghetata, mai stam 20 de minute in soare la distanta de elefantii care sunt dresati sa se intoarca cu spatele daca turistul nu plateste ingrijitorul pentru poza dupa care plecam.
A doua zi, in drum spre Nuwara Elia ne oprim sa vizitam gradina botanica din Kandy - un parc imens plin de tot felul de plante si copaci cu o sera de orhidee care erau cam amarate in aceasta perioada a anului (nu prea aveau flori) - am petrecut vreo doua ore pe aleile de aici pentru ca era liniste si racoare dupa care ne-am indreptat spre dealurile cu ceai. Partea cea mai spectaculoasa din Sri Lanka, daca ma intrebati pe mine - zona asta cu dealuri imense pline de plantatii de ceai de la baza pana la varf, cu tamilii care muncesc si locuiesc in plantatii si cu scolile lor mici, are un farmec nebun. Plus ca atata verde in fata ochilor cred ca n-am vazut niciodata. Mai vizitam o fabrica de ceai, una mult mai mare de data asta - urcam si coboram scari prin diverse sectii de uscare, de macerare, de faramitare, de ambalare... imi place mirosul de ceai si imi place ca ne lasa sa punem mana pe frunzele de pe banda sau pe materialul ala faramitat pe care il baga in plicurile de ceai. Ne ratacim printr-o plantatie, urcam pe o alee si ne indepartam de sosea pana dam de un drum asfaltat. Da, pe dealul cu ceai, ascunsa aproape, era o alee asfaltata pe care incapea o singura masina si care probabil facea legatura intre sate. nu era nici un semn de circulatie si cat am stat pe acolo au trecut numai tuk-tuk uri. Seara ne-am oprit la spa. Impropriu spus - era un salon de masaj si cred ca avea si coafor si servicii de manichiura, de care nu eram interesate. Masaj asadar - salonul cam jegos dar semiintuneric fiind nu prea vedeai ce e pe acolo. Nimic memorabil, poate doar uleiul pe care ni l-au turnat in cap si pe care l-am scos cu greu dupa. Nu se compara cu masajele din Thailanda si nu recomand, chiar daca localnicii fac tot ce stiu ei mai bine sa te convinga sa incerci masajul si baile lor cu plante. In tinutul ceaiului, dam si peste o ferma de capsuni. O raritate...dupa ce oprim masina intelegem si de ce - oamenii astia cultiva capsuni in ghivece facute din saci de plastic (din aia de gunoi, mai mari) in care au pus putin pamant pe care l-au adus de la distanta mare, cu camionul. Ferma de capsuni avea o suprafata cam cat un teren mic de forbal dar erau ghivece peste tot, insa in mod sigur nu culegeau mai mult de 5 kg/zi. Inghetata de capsuni super buna!
Plecam spre Haton! Avem ceva maret de indeplinit, respectiv sa ajungem la Adams peack - un loc incarcat de legende si de semnificatii si pentru crestini si pentru budisti. Este varful unui munte unde crestinii cred ca a calcat prima data Adam cand a fost exilat din Rai iar budistii spun ca acolo a calcat ultima data Budha inainte de a se inalta la cer. Similar si hindusii au o poveste cu zeul Shiva .. in orice caz, printre srilankezi este o datorie sa urci macar o data in viata la Adams Peack si fiecare se mandreste cu numarul ascensiunilor pe varf! Asadar peste 2200 de m are muntele si urcusul dureaza 5-6 ore, noaptea astfel incat la rasarit sa fii sus, la prima rugaciune! Luam trenul de la Kandy la Haton pentru ca toate ghidurile turistice zic ca e mai bine sa iei trenul - dupa ce am trecut jumatate de traseu si cu masina pot sa spun ca a fost o mare teapa calatoria cu trenul si ca e muuult mai spectaculos sa parcurgi traeul respectiv cu masina. In fine... am calatorit si cu trenul ca sa nu zicem ca nu l-am incercat.. la Haton ne-a asteptat soferul nostru care pe drumul catre hotel ne-a mai aratat una alta, dar obiectivul nostru major era sa dormim cateva ore inainte de marea ascensiune. Incepeam sa ma indoiesc ca e o idee buna sa urc cele peste saptemii de scari noaptea, mai ales ca incepeau sa ni se povesteasca legendele locului: Stiam ca urcusul nu e simplu, dar la asta se adaugau pe masura ce mai intalneam oameni dispusi sa povesteasca, tot felul de grozavii. Ni s-a tot repetat ca odata ce ai calcat pe traseu, nu mai poti sa renunti si e musai sa te duci pana sus insa fortele rele de pe munte vor face tot posibilul sa te faca sa abandonezi. Si daca o fci, o sa ai toata viata ghinion, o sa-ti mearga rau...bla bla. Nu imi placea deloc acasta amenintare, dar am zis ca in 5-6 ore de urcat n-o sa mor, chiar daca nu prea aveeam conditie de alpinist. Fix la 12 noaptea eram in capatul aleii de unde incepea ascensiunea, pornisem mai devreme decat altii ca sa nu ne fortam rea tare. Stiam ca am ales ascensiunea cea mai comoda dintre cele patru variante disponibile dar chiar si as mie tot dificila mi s-a parut. Se spune ca e cea mai comoda pt ca se urca pe scari construite din piatra si ciment... va imaginati, au facut scari si balustrade pe tot traseul pana in varful muntelui .... Din loc in loc gaseai mici terase improvizate unde puteai sa iti iei un ceai si ceva dulce, sau cafea (dar cafeaua in Sri Lanka e oribila la gust, nimeni nu beacafea aici) si sa te odihnesti un pic. Pentru ca vorbesc mult, ma imprietenesc instantaneu cu localnicii si mai schimam doua vorbe in timp ce urcam astfel ca nu prea am timp sa ma gandesc daca e greu sau nu. Au un stil extrem de pozitiv toti pe care ii intalnim.... incurajari si zambete si complimente... si asa, incet incet, nici nu mi-a trecut vreodata prin minte ca am putea sa abandonam si sa ne intoarcem. Ultma prte a urcusului a fost ingrozitor de grea, pentru ca traseul se aglomerase, ne ajungeau din urma cei care plecasera mai tarziu si cu cat inaintam spre varf aleea se ingusta. Incepea sa se rareasca intunericul cand am vazut intrarea in complexul de pe varf - pentru ca evident, pe varful muntelui nu era doar talpa lui Adm/Budha/Shiva ci si un templu in care urma sacra era adapostita si venerata. la 6 fara un sfert, templul era plin de oameni si cu greu puteai sa ajungi intr-un loc cu vizibilitate la rasarit. Pentru ca in afara urcusului, obiectivul major era sa vezi rasaritul de la templu.... si mai ales, umbra pe care o facea Adams Peack pe nori - o piramida perfecta s-a proiectat imediat cum a aparut soarele si pe masura ce s-a lunimat, peisajul a devenit coplesitor. Muntele asta este extrem de ascutit, cam asa cum desenam noi muntii in copilarie si de sus din varful lui se vedea ca din avion peisajul din jur. Spectaculoasa pentru turisti a fost si ceremonia de dimineata de la templu cu rugaciuni cantate si ofrande, calugarii aveau costume traditionale si instrumente vechi de cantat iar localnicii aveau si ei daruri pentru Budha si erau fericiti ca au ajuns acolo. Pentru mine a fost provocarea fizica dar pentru multi dintre ei inteleg ca e foarte costisitor sa ajunga si cu atat mai important era ca reusisera. Asadar, obiectiv indeplinit - nu credeam ca voi fi in stare, totusi, p-asta l-am bifat. La intoarcere a fost mai complicat, in primul rand pentru ca a iesit soarele si se facea din ce in ce mai cald si parca drumul nu se mai termina... si nici picioarele nu ne mai tineau. Imi amintesc ca am iesit de pe aleea de pelerinaj pe la 1.30 -2.00 (ziua) dupa cca 7 ore de coborare si cand ne-am dat seama ca mai avem un km si ceva pana la hotel aproape ca nu ne mai puteam misca. Dar, ne-am mobilizat si ne-am imbarcat in directia Ella unde ghiciti ce aveam de gand sa facem?? trekking  in Horton Plain :))))).  da daaaa, dupa o cina buna la Ella, am dormit intr-un subsol in care mirosea ingrozitor, cea mai proasta cazare din Sri Lanka, dupa care la 5 dimineata am plecat intr-o plimbare de .... 26 de km pe jos, dar am ajuns la Capatul Lumii!!!!
A fost frumos dar lung, data viitoare le-as face cu distanta de macar o zi intre ele, zi in care sa stau la plaja sau la o terasa cu o carte-n mana! Asa, una dupa alta, au fost epuizante si la un moment dat drumul prin Horton Plain mi s-a parut interminabil; sau poate ca asa trebuia sa fie, avand in vedere ca ma intorceam de la capatul lumii :))))).