Am plecat din Chiang Rai dimineata devreme, inca era intuneric afara si trebuia sa ajungem la 8 la frontiera Thailandei cu Laos. Persoana de contact de la agentia care ne aranjase croaziera pe Mekong (Nagi of Mekong se numea) ne-a avertizat de cateva ori ca trebuie sa fim punctuali pentru ca altfel barca pleaca fara noi. Cautasem variante de transport public, dar toate ajungeau mai tarziu decat aveam nevoie, asa ca am negociat pentru un taxi - la un pret bun dar totusi mult mai ridicat decat daca am fi luat autobuzul. La 7.30 ajunsesem la frontiera si ne-am oprit la un butic de pe marginea drumului sa ne cumparam apa si biscuiti. Surpriza - un domn in trening ne ia la intrebari imediat ce coboram din masina: "are you from Romania?" - era cel cu care stabilisem detaliile excursiei si care trebuia sa ne astepte la frontiera ca sa ne ajute cu formalitatile de viza. Ne da niste formulare pentru viza de Laos si ne ureaza drum bun. Ajungem la vama - cea Thailandeza e pe o parte a Mekongului cea din Laos e pe partea cealalta. Trecem rapid de cea Thailandeza si imediat cineva de la agentie ne pune niste etichete cu numele lor si noua si bagajelor. Incepem sa speram ca nu ne-au inselat atunci cand ne-au vandut calatoria - totul era foarte bine organizat si parca niciun detaliu nu fusese uitat. Ne apropiem de traversarea Mekongului, bagajele ne sunt incarcate pe o motocicleta care le duce la barca, noi ne ducem pe jos 200 m. Si acolo era cineva de la agentie care ne indica barca in care sa ne urcam si ne ureaza drum bun! La revedere Thailanda, ne reintalnim pe 24! Motoarele pornesc si in cinci minute suntem dincolo, in Laos, unde evident ne asteapta altcineva de la agentie - un tip micut si care vorbea o engleza impecabila, ce avea sa fie ghidul nostru pe parcursul celor doua zile pe Mekong. Urcam la biroul de unde trebuia sa luam viza, o aglomeratie de nedescris dar totusi cozi ordonate atat la depunerea documentelor cat si la ridicarea lor. Viza costa 30 de dolari si pentru ca era sambata ne-au cerut un dolar in plus, taxa pentru ca lucrau in weekend! A durat cam zece minute procesarea documentelor si ne-au dat pasapoartele cu viza pe o luna. Am schimbat repede niste bani si am plecat catre barca noastra! Doua tuk tuk-uri ne-au dus pana in port, eram 14-15 persoane, barca era cuminte la ponton si am fost teribil de incantati de cum arata! Exact asa cum ni se promisese, putina lume pe barca, fructe proaspete, apa, ceai, cafea la discretie precum si informatii detaliate oricand aveai vreo cutiozitate sau nelamurire. Phet, ghidul nostru a fost de un real folos, tot timpul zambitor si dornic sa ne povesteasca despre Laos - cred ca avea capacitatea sa te faca sa te muti acolo, daca ai fi stat mai mult de vorba cu el. Am admirat pe rand ambele maluri ale raului incercand sa surprindem cate ceva din Laosul rural: plantatii de salata sau ceapa la care ajungeau doar cu barca, aproape ca nu ne imaginam cum reusisera sa le puna acolo, dar pareau bine intretinute; multi saci cu orez si multi, foarte multi copii in jurul celor mari.
Prima oprire a fost intr-un sat traditional - era pe la pranz si imediat ce ne-am dat jos de pe barca ne-a coplesit caldura, probabil ca erau peste 30 de grade. Dupa ce am urcat malul abrupt al Mekongului am ajuns in sat - o saracie lucie, niciun pavaj, doar pamant bine bine maturat si casele din bambus care semanau cu niste hambare de la noi, dar mult mai sumare si parca mai subrede. Peretii erau de fapt niste rogojini, ca de altfel si podeaua iar acoperisul era construit dintr-un fel de stuf mai lung pe care il impleteu cumva pe un bat, astfel incat sa creeze un fel de placa de cca 1 mp. Asezate unele peste altele, formau acoperisul, asemanator cu al caselor vechi de la noi din delta. Cativa copii care ne intampinasera pe mal se jucau cu un sobolan viu, iar Phet imi spune razand, nu te mira ei nu doar se joaca cu sobolanii ci ii si mananca. Cred ca tot grupul a sesizat grimasa de dezgust, dar cum eram cu totii curiosi sa descoperim, am mers mai departe in sat. Atat copiii cat si adultii pareau stresati de prezenta noastra acolo, in special cand incercam sa-i fotografiem se intorceau cu spatele si dispareau in casele lor sau se ascundeau pe dupa ele.
Erau zdrentuiti si murdari, nepieptanati de saptamani bune, arsi de soarele ugigator (nu pot sa imi imaginez cum e la ei cand e cald, dar acum cand cica era frig, eu abia puteam sa respir), desculti si apatici - nu stiu cum sa explic ce ma duce cu gandul la asta, poate lipsa lor de energie, poate incetineala cu care par sa faca lucrurile... Phet ne-a dus sa vedem scoala, era asezata sus pe deal la marginea satului si avea doua incaperi. Nu era incuiata si nu-mi amintesc daca aveau usi, dar parca nu.
Rogojinile pe post de pereti se terminau la vreo 50cm de acoperis, existau bancute, cateva cartoane vechi pe care erau cifrele si literele si cateva desene facute de copii, destul de sumare si relativ decolorate, semn ca se gaseau acolo de ceva vreme. Aveau si tabla - se mai gasesc si la noi prin scolile de la tara unele similare - si creta si burete. Am aflat ulterior ca am fi putut sa-i ajutam daca le duceam ceva rechizite, dar cum nu ne spusese nimeni, evident ca nu aveam cu noi. Am plecat de acolo cu oarecare tristete - peisajul era superb, vegetatia abundenta dar oamenii traiau atat de greu - nu aveau electricitate, aveau o singura pompa cu apa undeva in mjlocul satului si unul singur avea antena parabolica si TV. Era cel mai bogat de acolo si facea afaceri serioase cu televizorul :) taxandu-si consatenii care erau curiosi de rezultatul vreunui meci de fotbal sau de finalul vreunei telenovele.
Inapoi pe barca, ne continuam calatoria - ma vedem un bivol, mai trece pe langa noi o barca de viteza si ne tot intrebam cum am fi rezistat daca am fi luat una din aia, mai o poza, mai un banc... timpul trece rapid. Mancam pe barca - incredibil de gustoasa mancarea, dispar rapid de la bufet toate cele pregatite de bucatareasa mica si care ne zambea tot timpul. Dupa ceva vreme barca se opreste din nou - de data asta vizitam un sat de mesteri populari, de fapt de tesatoare de esarfe. Caldura infernala, praf venind din toate partile si o puzderie de turisti, pentru ca si alte barci se oprisera in acelasi timp cu noi. Ne-a fost destul de clar ca este un loc construit pentru delectarea turistilor ca noi - casele traditionale din rogojini, cateva femei care insirasera rezultatul muncii lor pe niste garduri de bambus ce pareau construite in graba numai si numai pentru a sprijini esarfele.
Era multa liniste, pana si turistii vorbeau aproape in soapta, doar din cand in cand se auzea cate un timid "buy from meeee", dar fara sa insiste. Esarfele erau dragute dar nu ne-au impresiona foarte tare ; din matase, nu foarte sofisticate dar foarte viu colorate. Nu cred ca au avut mare succes - noi am facut poze si am incercat sa ii intrebam cate ceva dar nu am reusit sa aflam nimic, in afara de a pronunta pretul esarfei, niciuna nu stia altceva intr-o limba cunoscuta. Nu am vazut deloc animale - exceptand un porc urias -si nici gradini de legume, dar ni s-a explicat ca traiesc din agricultura si ca au multe animale si copii! O, da... copii in Laos sunt peste tot, de toate varstele - mai toti sunt plini de praf si cu haine vechi si murdare rau, rareori am vazut vreunul incaltat prin satele prin care am trecut - dar sunt atat de frumosi si de liberi in mijlocul naturii incat sunt absolut sigura ca sunt si sanatosi si fericiti!
Din nou ne-am intors la barca cu sentimente amestecate, am mai motait un pic pe canapelele confortabile, am mai baut o cafea, am mai citit cateva pagini, dar cel mai mult ne-am bucurat de privelisti si de confortul unei croaziere pe care nu o vom uita usor. Spre seara am ajuns in Pac beng, satul in care trebuia sa dormim - suficient de devreme pentru a ne lasa bagajele la hotel inainte sa fotografiem un apus de soare senzational, pe Mekong.
Pac beng e un sat rasarit, in timp, probabil pentru ca e la jumatatea distantei intre Huang Xai si Luang Prabang, aici si-au facut loc cateva hoteluri (sau sa le zic mai bine pensiuni) precum si cateva restaurante. Nu am indraznit sa experimentam, am mers pe recomandari - hotelul l-am ales dupa cercetari aprofundate pe internet (tripadvisor, lonely planet) iar restaurantul, dupa indrumarile lui Phet.
Colegii nostri de pe barca platisera dublu pentru o noapte in Pac beng, pentru ca, asa cum ne-a explicat ghidul, agentia a obtinut un pret mai mare decat il negociasem noi, pentru o camera. Restaurantul indian la care ne-am oprit oferea de fapt si mancare cu specific local, ne-am distrat pentru ca pe firma de la intrare scrisesera si "my wife is a very good cooker", afirmatie care s-a dovedit a fi foarte adevarata! Poate ca ne era foame sau poate ca eram impresionati de exotismul locului, dar mancarea a fost exceptionala si probabil ca o voi tine minte mult timp. Un amestec senzational de gusturi pe care nu le cunosteam, dar cu care aveam sa ma obisnuiesc pe parcursul calatoriei in Asia. Nu cred ca are importanta ce am mancat, nici nu as mai sti sa spun - ce imi amintesc e incantarea cu care am gustat bunatatile din cele patru farfurii si curiozitatea cu care studiam fiecare frunza si fiecare sos din fata noastra, care au invins imediat stresul ca s-ar putea sa nu fie tocmai curat sau ca s-ar putea sa ne captusim cu cine stie ce bacterii! Dupa masa am mai dat o tura satului - de fapt exista in Pac beng o strada principala asfaltata si una de pamant, care urca spre niste case de bambus, la fel cu cele intalnite in satele despre care am povestit mai sus. La strada principala pare ca stau intreprinzatorii - fiecare are o taraba cu ceva, o cafenea, o patiserie sau un restaurant - cele folosite de turisti snt curate si arata occidental, cele in care intra doar localnicii sunt o adunatura de ... de toate, vechi si noi, aruncate claie peste gramada, intr-o debandada pe care mie personal mi-ar fi greu sa mi-o imaginez, daca nu as fi fost acolo - nu stiu unde in Romania ar putea fi intalnit ceva similar, poate in Zabrauti - mizeria era cam aceeasi, nimic nu stralucea, pana si ambalajele lucrurilor pe care incercau sa le vanda aratau de parca ar fi avut maaare vechime. E oarecum de inteles, toate veneau cu barca - nu e tocmai usor sa le manevrezi de colo-colo si se mai murdaresc sau se mai turtesc sau se mai devalorizeaza.
Pac beng avea si cateva motociclete, de fapt scutere, vreo doua masini de transportat bagaje, din acelea ca un camion mic cu remorca si cam atat. A, ba nu - avea si multe barci de pescuit, sobolani (destui), soparle si tantari. Am dormit bine, chiar daca am avut mult timp senzatia ca patul se leagana, asemenea barcii de pe care coborasem!
Dimineata ne-am trezit devreme sa prindem rasaritul pe Mekong si sa mergem la piata - din pacate o ceata alburie plutea peste tot, asa ca nici urma de vreo raza de soare pe undeva. Intorcandu-ne de la ponton am intalnit un pusti de 5-6 ani care se indrepta somnoros spre scoala, strangand in brate rucsacul ca sa se incalzeasca. Era atat de amarat si se misca atat de incet, incat mi-am imaginat ca isi dorea sa fie in cu totul si cu totul alt loc si sa aibe cu totul si cu totul alta preocupare!
Am fi vrut sa vedem piata pe plute, asa intelelesem noi ca ar fi in fiecare dimineata - ne-am multumit pana la urma cu o piata clasica, pe care am vizitat-o cu lanternele! Era inca intuneric dar piata era plina cu legume si fructe aduse in cosuri plate sau intinse direct pe jos pe ziare, rogojini sau frunze de banan. O explozie de verdeturi si de fructe, multe dintre ele greu de recunoscut alaturi de "chestii" comestibile preparate sau semipreparate, peste proaspat, carne de asemenea proaspata, sosuri, chilli etc. alaturi de care niste sobolani prajiti ne-au uimit atat de tare incat nu ne venea sa credem ce vedem! Auzisem cu o zi inainte ca ei mananca sobolani, dar nu mi-am inchipuit ca ii gasesc la piata gata preparati! Pfff, bine ca era noapte si n-a vazut nimeni cat de tare m-am strambat!
A doua zi a calatoriei pe Mekong a fost la fel de frumoasa, am mai vizitat un sat cu mestesuguri traditionale, dar unul mai rasarit si in care oamenii erau mult mai sociabili, zambeau cand le faceam fotografii si ne imbiau cu esarfele lor multicolore, cu elefantii de abanos si cu mici tablouri /mileuri (nu stiu cum sa le spun - niste dreptunghiuri de panza 20/25 cm) pe care erau cusute simboluri ale vietii lor. Asa pe scurt ni s-a povestit simbolistica unui astfel de obiect, insa nu as putea s-o reproduc - am reintalnit-o dupa aceea in toate pietele pe posete, carpete, portofele, fete de masa, fete de perna ... o multime de obiecte care purtau aceste mici desene, dintre care nu lipseau bananul, cocotierul, barca ...
Dupa pranz ne-am oprit sa vizitam o pestera, unul dintre obiectivele turistice de pe langa Luang Prabang, un must-see dupa cum citisem, deci nu se putea sa o ratam! Pac Ou cave. Pestera era micuta si adapostea sute de mici statuete ale lui Budha, in toate pozitiile de meditatie, fiecare cu povestea ei! In cinci minute terminasem de vazut, mai mult ne-a luat sa urcam de la ponton pana la pestera! Ne gandeam ca daca am fi cumparat o excursie din Luang Prabang sa venim pana aici, probabil ca am fi trecut la pierderi banii aceia!
In Luang Prabang am ajuns spre seara - eram coplesiti de linistea din cele doua zile de pe barca si asteptam cu interes sa descoperim un oras senzational, dupa povestile celor care ajunsesera aici inaintea noastra.
Si Luang Prabang e cu adevarat senzational - linistit desi e plin de turisti de toate natiile si colorat de la hainele localnicilor si de la milioanele de suveniruri insirate prin magazine si in fata lor, de la templele pe care le intalnesti la tot pasul si mai ales de la hainele portocalii ale calugarilor budisti, pe care ii vezi peste tot. Seara, strada principala se blocheaza si zeci de tarabe se instaleaza cu repeziciune - night market, una dintre atractiile orasului. De peste tot apar motociclete, carucioare si masini pline cu sacose de rafie foarte mari, burdusite cu esarfe, pantaloni, bluze, portofele, posete, statuete, ceasuri, magneti, betisoare de orez, lampadare si te miri ce altceva - pare ca nimic nu lipseste. Te strecori uimit pe sub acoperisul umbrelelor ce par construite special pentru acest tip de comert ambulant si auzi de mii de ori salutul vanzatoarelor, aproape soptit: sabaidee urmat de un indemn timid "madame, buy something". De cele mai multe ori nu cumperi nimic, intreg night market-ul e ca o expozitie, are mii de vizitatori in fiecare seara si poate doar cativa cumparatori. Am revenit aici seara de seara si de fiecare data am avut senzatia ca e nou, de fiecare data am vazut ceva ce nu remarcasem anterior, de fiecare data cineva ne zambea la fiecare pas. In Laos, ca de altfel si in Thailanda, oamenii nu sunt deloc stresati - la pranz isi iau pauza de pranz, aproape totul se inchide, nimeni nu se grabeste, nu se aude de nicaieri muzica zbuciumata si nimeni nu tipa. Nici macar copiii nu fac atata galagie ca la noi. Peste tot sunt steaguri comuniste, dar acesta pare singurul indiciu ca ne aflam intr-o tara controlata de comunisti. A, ba mai sunt si copiii cu cravatele lor de pionier si cu uniforme - uneori ii vedem in fata scolii maturand frunzele si ne amintim de orele noastre de munca patriotica (ma rog, cei care le-am prins). In prima dimineata ne-am trezit foarte devreme, sa prindem "alms giving" un ritual vechi, devenit simbol turistic in Luang Prabang: localnicii doneaza calugarilor mancare si ei trec ordonati in sir indian pe fiecare strada, echipati cu cate un bol atarnat de o esarfa, pe care il umplu cu orezul lipicios pe care oamenii li-l pregatesc. Nu primec doar orez ci si alte alimente, dar orezul se doneaza in cea mai mare cantitate. De la fiecare persoana aliniata pe trotuar, fiecare calugar primeste un cocolos de orez cam cat o chifteluta. Pe traseu, alaturi de localnici se aseaza si turisti, insa majoritatea doar pentru a obtine niste poze spectaculoase, nu pentru ca ar intelege semnificatia acestui obicei. I-am insotit pe calugari in acea dimineata, aproape tot traseul - pe strada principala era ca la nebuni - sute de camere foto incercau sa surprindafiecare detaliu si nu mai contau indicatiile scrise peste tot, sa pastrezi linistea si mai ales distanta fata de calugari, sa nu ii incomodezi in niciun fel in activitatea lor. Un haos de nedescris, cu care, banuiesc, bietii calugari erau atat de obisnuiti incat nici nu-l mai observau. Ceremonia adevarata am putut sa o surprindem pe o straduta paralela cu Mekongul, chiar inainte de retragerea lor in templul cel mai vechi din oras. Restul zilei l-am petrecut ratacind pe strazi, oprindu-ne in cafenele sau la o sedinta de masaj nu prea reusita, bucurandu-ne de linistea si frumusetea locului si facand planuri pentru zilele urmatoare. Nu in ultimul rand, am admirat spectacolul strazii si am incercat sa ne imaginam viata oamenilor de aici. Peste tot se gateste pe strada, cred ca fiecare familie are cel putin o "bucatarie ambulanta" - un fel de masa pe roti pe care o plimba de colo colo oferind diverse preparate din bucataria asiatica. Evident ca nu am incercat nici macar o data sa gustam astfel de bunatati, dar ne-am uitat cred in fiecare oala si in fiecare farfurie pe care am intalnit-o in drumurile noastre. Orez, noodles, supa, frigarui de toate felurile, cremwursti pe bat, banane prajite, peste, creveti - orice gaseai in oricare parte din oras si nu costau decat cativa banuti. Doar localnicii se aventurau sa cumpere de la aceste "restaurante ambulante" dar parca nici ei nu erau prea multi. In Asia nu prea intalnesti dulciuri, tot ce am incercat de cand suntem aici sunt un fel de bezele nu la fel de tari cum se fac pe la noi insa foarte gustoase. Vezi exact cum ti le prepara si desi stii ca nu ar trebui sa le cumperi pentru ca ti se pare ca nu prea s-a spalat pe maini creatorul lor, zici ca sunt coapte la temperatura mare si probabil ca vreo bacterie nu ar fi rezistat! A doua zi am fost la cascada -
Kuang Si- spectaculoasa, cu mai multe trepte, ultima avand o inaltime considerabila. Am decis sa urmam traseul din dreapta cascadei si sa urcam pana in varf, sperand la o panorama coplesitoare din varf! Urcusul a fost ingrozitor de dificil, as fi renuntat dupa fiecare pas dar mergeam inainte manata de aceeasi curiozitate care ii mobiliza si pe ceilalti sa nu se opreasca. Cararea era sapata in pamant, in trepte inalte iar urcusul a fost dificil, poate cea mai grea escaladare pe care am incercat-o eu, exceptand desigur Piatra Craiului (de care imi este foarte dor), dar cu ceva efort am ajuns sus, unde nu era decat un mare lac. Coborarea a fost si mai dificila decat urcarea si vreo doua zile dupa aceasta aventura am avut febra musculara cum nu mai avusesem de multa vreme. Am incercat sa facem baie in cascada, dar apa era rece si erau multe pietre. La intoarcere, camionul / tuk tukul cu care mergeam a avut ceva probleme la o roata - s-a oprit in drum si siferul, ingrijorat, si-a scos niste scule si s-a apucat sa insurubeze, dessurubeze ceva pe langa roata, indemnandu-ne sa vizitam satul in dreptul caruia ne oprisem. Era de fapt o manevra de marketing, in sat erau tarabe la care copiii vindeau bratari sau alte mici obiecte manufacturate si probabil el avea un comision daca ducea turisti acolo. E incredibil cum isi dezvolta afacerile pe aici, ai senzatia ca pot sa faca orice le ceri, nu iti spun niciodata nu, chiar daca nu pot sa te ajute - gasesc ei o solutie, suna un prieten, cheama vecinul... o oportunitate de a castiga chiar si jumatate de dolar este exploatata la maximum!
Asadar, vazand ca nu prea ne mobilizam spre tarabe (eram noi 4 plus doua britanice si un asiatic care n-a vorbit cu noi, nu pot sa estimez daca era japonez sau vietnamez sau filipinez, mai sigur era chinez!!!) a scos cricul si a dat jos roata. Manevra a functionat, asa ca am mai facut ceva pasi spre sat, nu am cumparat nimic, doar chinezul si-a luat doua bratari de ate colorate si am facut poze cu copiii. Zic ca era manevra, pentru ca cei mici erau imbracati in costume traditionale, aveau pe cap ceva care semana cu o oala cu margele, fustele si bluzele le erau asortate cu "palariile" avand aceeasi broderie, si erau complet diferite de cele pe care le vedeam in general. Ne-am intors la hotel pe la 16.00, receptionera micuta si agitata era ca de obicei acolo si ne-a intampinat cu un zambet larg. Cat am stat aici (Khammany Inn) m-am intrebat mereu cum reuseste sa aiba atata energie in fiecare zi, in conditiile in care e tot timpul la receptie, inclusiv noaptea cand doarme pe un pat pliant desfasurat in receptie. Hotelul e modest dar foarte curat, plin de europeni veniti in Asia pentru vacante lungi, si daca nu ai chef de umblat, sau daca ploua, gasesti usor partener de conversatie. Sunt foarte multi care calatoresc singuri, e usor de ghicit ca o vacanta de 6 luni nu si-o poate lua oricine - ei sunt intotdeauna foarte vorbareti si lipiciosi, si au o mare dorinta de a impartasi tot felul de informatii despre tara lor si despre locurile prin care au trecut. Un vietnamez care mergea spre nord, intentionand sa ajunga in Thailanda, o chinezoaica emancipata care povestea tuturor cum si-a dat demisia si a plecat in lume si era insistent rugata sa se intoarca, o frantuzoaica probabil abia iesita la pensie care parea cam nemultumita de viata si mergea sa descopere partea asta a globului, multi britanici care se imprietenisera pe drum ... se intalneau cu totii in holul hotelului seara tarziu, ca doar acolo era net, si in timp ce isi tineau rudele la curent cu aventura lor, mai ccpovesteau si cu prietenii de o seara... atat de diversi dar atat de apropiati... am spus mereu in excursia asta ca eu nu as putea sa fac ca ei, dar cine stie!?
Am plecat din Chiang Rai dimineata devreme, inca era intuneric afara si trebuia sa ajungem la 8 la frontiera Thailandei cu Laos. Persoana de contact de la agentia care ne aranjase croaziera pe Mekong (Nagi of Mekong se numea) ne-a avertizat de cateva ori ca trebuie sa fim punctuali pentru ca altfel barca pleaca fara noi. Cautasem variante de transport public, dar toate ajungeau mai tarziu decat aveam nevoie, asa ca am negociat pentru un taxi - la un pret bun dar totusi mult mai ridicat decat daca am fi luat autobuzul. La 7.30 ajunsesem la frontiera si ne-am oprit la un butic de pe marginea drumului sa ne cumparam apa si biscuiti. Surpriza - un domn in trening ne ia la intrebari imediat ce coboram din masina: "are you from Romania?" - era cel cu care stabilisem detaliile excursiei si care trebuia sa ne astepte la frontiera ca sa ne ajute cu formalitatile de viza. Ne da niste formulare pentru viza de Laos si ne ureaza drum bun. Ajungem la vama - cea Thailandeza e pe o parte a Mekongului cea din Laos e pe partea cealalta. Trecem rapid de cea Thailandeza si imediat cineva de la agentie ne pune niste etichete cu numele lor si noua si bagajelor. Incepem sa speram ca nu ne-au inselat atunci cand ne-au vandut calatoria - totul era foarte bine organizat si parca niciun detaliu nu fusese uitat. Ne apropiem de traversarea Mekongului, bagajele ne sunt incarcate pe o motocicleta care le duce la barca, noi ne ducem pe jos 200 m. Si acolo era cineva de la agentie care ne indica barca in care sa ne urcam si ne ureaza drum bun! La revedere Thailanda, ne reintalnim pe 24! Motoarele pornesc si in cinci minute suntem dincolo, in Laos, unde evident ne asteapta altcineva de la agentie - un tip micut si care vorbea o engleza impecabila, ce avea sa fie ghidul nostru pe parcursul celor doua zile pe Mekong. Urcam la biroul de unde trebuia sa luam viza, o aglomeratie de nedescris dar totusi cozi ordonate atat la depunerea documentelor cat si la ridicarea lor. Viza costa 30 de dolari si pentru ca era sambata ne-au cerut un dolar in plus, taxa pentru ca lucrau in weekend! A durat cam zece minute procesarea documentelor si ne-au dat pasapoartele cu viza pe o luna. Am schimbat repede niste bani si am plecat catre barca noastra! Doua tuk tuk-uri ne-au dus pana in port, eram 14-15 persoane, barca era cuminte la ponton si am fost teribil de incantati de cum arata! Exact asa cum ni se promisese, putina lume pe barca, fructe proaspete, apa, ceai, cafea la discretie precum si informatii detaliate oricand aveai vreo cutiozitate sau nelamurire. Phet, ghidul nostru a fost de un real folos, tot timpul zambitor si dornic sa ne povesteasca despre Laos - cred ca avea capacitatea sa te faca sa te muti acolo, daca ai fi stat mai mult de vorba cu el. Am admirat pe rand ambele maluri ale raului incercand sa surprindem cate ceva din Laosul rural: plantatii de salata sau ceapa la care ajungeau doar cu barca, aproape ca nu ne imaginam cum reusisera sa le puna acolo, dar pareau bine intretinute; multi saci cu orez si multi, foarte multi copii in jurul celor mari.
Prima oprire a fost intr-un sat traditional - era pe la pranz si imediat ce ne-am dat jos de pe barca ne-a coplesit caldura, probabil ca erau peste 30 de grade. Dupa ce am urcat malul abrupt al Mekongului am ajuns in sat - o saracie lucie, niciun pavaj, doar pamant bine bine maturat si casele din bambus care semanau cu niste hambare de la noi, dar mult mai sumare si parca mai subrede. Peretii erau de fapt niste rogojini, ca de altfel si podeaua iar acoperisul era construit dintr-un fel de stuf mai lung pe care il impleteu cumva pe un bat, astfel incat sa creeze un fel de placa de cca 1 mp. Asezate unele peste altele, formau acoperisul, asemanator cu al caselor vechi de la noi din delta. Cativa copii care ne intampinasera pe mal se jucau cu un sobolan viu, iar Phet imi spune razand, nu te mira ei nu doar se joaca cu sobolanii ci ii si mananca. Cred ca tot grupul a sesizat grimasa de dezgust, dar cum eram cu totii curiosi sa descoperim, am mers mai departe in sat. Atat copiii cat si adultii pareau stresati de prezenta noastra acolo, in special cand incercam sa-i fotografiem se intorceau cu spatele si dispareau in casele lor sau se ascundeau pe dupa ele.
Erau zdrentuiti si murdari, nepieptanati de saptamani bune, arsi de soarele ugigator (nu pot sa imi imaginez cum e la ei cand e cald, dar acum cand cica era frig, eu abia puteam sa respir), desculti si apatici - nu stiu cum sa explic ce ma duce cu gandul la asta, poate lipsa lor de energie, poate incetineala cu care par sa faca lucrurile... Phet ne-a dus sa vedem scoala, era asezata sus pe deal la marginea satului si avea doua incaperi. Nu era incuiata si nu-mi amintesc daca aveau usi, dar parca nu.
Rogojinile pe post de pereti se terminau la vreo 50cm de acoperis, existau bancute, cateva cartoane vechi pe care erau cifrele si literele si cateva desene facute de copii, destul de sumare si relativ decolorate, semn ca se gaseau acolo de ceva vreme. Aveau si tabla - se mai gasesc si la noi prin scolile de la tara unele similare - si creta si burete. Am aflat ulterior ca am fi putut sa-i ajutam daca le duceam ceva rechizite, dar cum nu ne spusese nimeni, evident ca nu aveam cu noi. Am plecat de acolo cu oarecare tristete - peisajul era superb, vegetatia abundenta dar oamenii traiau atat de greu - nu aveau electricitate, aveau o singura pompa cu apa undeva in mjlocul satului si unul singur avea antena parabolica si TV. Era cel mai bogat de acolo si facea afaceri serioase cu televizorul :) taxandu-si consatenii care erau curiosi de rezultatul vreunui meci de fotbal sau de finalul vreunei telenovele.
Inapoi pe barca, ne continuam calatoria - ma vedem un bivol, mai trece pe langa noi o barca de viteza si ne tot intrebam cum am fi rezistat daca am fi luat una din aia, mai o poza, mai un banc... timpul trece rapid. Mancam pe barca - incredibil de gustoasa mancarea, dispar rapid de la bufet toate cele pregatite de bucatareasa mica si care ne zambea tot timpul. Dupa ceva vreme barca se opreste din nou - de data asta vizitam un sat de mesteri populari, de fapt de tesatoare de esarfe. Caldura infernala, praf venind din toate partile si o puzderie de turisti, pentru ca si alte barci se oprisera in acelasi timp cu noi. Ne-a fost destul de clar ca este un loc construit pentru delectarea turistilor ca noi - casele traditionale din rogojini, cateva femei care insirasera rezultatul muncii lor pe niste garduri de bambus ce pareau construite in graba numai si numai pentru a sprijini esarfele.
Era multa liniste, pana si turistii vorbeau aproape in soapta, doar din cand in cand se auzea cate un timid "buy from meeee", dar fara sa insiste. Esarfele erau dragute dar nu ne-au impresiona foarte tare ; din matase, nu foarte sofisticate dar foarte viu colorate. Nu cred ca au avut mare succes - noi am facut poze si am incercat sa ii intrebam cate ceva dar nu am reusit sa aflam nimic, in afara de a pronunta pretul esarfei, niciuna nu stia altceva intr-o limba cunoscuta. Nu am vazut deloc animale - exceptand un porc urias -si nici gradini de legume, dar ni s-a explicat ca traiesc din agricultura si ca au multe animale si copii! O, da... copii in Laos sunt peste tot, de toate varstele - mai toti sunt plini de praf si cu haine vechi si murdare rau, rareori am vazut vreunul incaltat prin satele prin care am trecut - dar sunt atat de frumosi si de liberi in mijlocul naturii incat sunt absolut sigura ca sunt si sanatosi si fericiti! Din nou ne-am intors la barca cu sentimente amestecate, am mai motait un pic pe canapelele confortabile, am mai baut o cafea, am mai citit cateva pagini, dar cel mai mult ne-am bucurat de privelisti si de confortul unei croaziere pe care nu o vom uita usor. Spre seara am ajuns in Pac beng, satul in care trebuia sa dormim - suficient de devreme pentru a ne lasa bagajele la hotel inainte sa fotografiem un apus de soare senzational, pe Mekong.
Pac beng e un sat rasarit, in timp, probabil pentru ca e la jumatatea distantei intre Huang Xai si Luang Prabang, aici si-au facut loc cateva hoteluri (sau sa le zic mai bine pensiuni) precum si cateva restaurante. Nu am indraznit sa experimentam, am mers pe recomandari - hotelul l-am ales dupa cercetari aprofundate pe internet (tripadvisor, lonely planet) iar restaurantul, dupa indrumarile lui Phet.
Colegii nostri de pe barca platisera dublu pentru o noapte in Pac beng, pentru ca, asa cum ne-a explicat ghidul, agentia a obtinut un pret mai mare decat il negociasem noi, pentru o camera. Restaurantul indian la care ne-am oprit oferea de fapt si mancare cu specific local, ne-am distrat pentru ca pe firma de la intrare scrisesera si "my wife is a very good cooker", afirmatie care s-a dovedit a fi foarte adevarata! Poate ca ne era foame sau poate ca eram impresionati de exotismul locului, dar mancarea a fost exceptionala si probabil ca o voi tine minte mult timp. Un amestec senzational de gusturi pe care nu le cunosteam, dar cu care aveam sa ma obisnuiesc pe parcursul calatoriei in Asia. Nu cred ca are importanta ce am mancat, nici nu as mai sti sa spun - ce imi amintesc e incantarea cu care am gustat bunatatile din cele patru farfurii si curiozitatea cu care studiam fiecare frunza si fiecare sos din fata noastra, care au invins imediat stresul ca s-ar putea sa nu fie tocmai curat sau ca s-ar putea sa ne captusim cu cine stie ce bacterii! Dupa masa am mai dat o tura satului - de fapt exista in Pac beng o strada principala asfaltata si una de pamant, care urca spre niste case de bambus, la fel cu cele intalnite in satele despre care am povestit mai sus. La strada principala pare ca stau intreprinzatorii - fiecare are o taraba cu ceva, o cafenea, o patiserie sau un restaurant - cele folosite de turisti snt curate si arata occidental, cele in care intra doar localnicii sunt o adunatura de ... de toate, vechi si noi, aruncate claie peste gramada, intr-o debandada pe care mie personal mi-ar fi greu sa mi-o imaginez, daca nu as fi fost acolo - nu stiu unde in Romania ar putea fi intalnit ceva similar, poate in Zabrauti - mizeria era cam aceeasi, nimic nu stralucea, pana si ambalajele lucrurilor pe care incercau sa le vanda aratau de parca ar fi avut maaare vechime. E oarecum de inteles, toate veneau cu barca - nu e tocmai usor sa le manevrezi de colo-colo si se mai murdaresc sau se mai turtesc sau se mai devalorizeaza.
Pac beng avea si cateva motociclete, de fapt scutere, vreo doua masini de transportat bagaje, din acelea ca un camion mic cu remorca si cam atat. A, ba nu - avea si multe barci de pescuit, sobolani (destui), soparle si tantari. Am dormit bine, chiar daca am avut mult timp senzatia ca patul se leagana, asemenea barcii de pe care coborasem!
Dimineata ne-am trezit devreme sa prindem rasaritul pe Mekong si sa mergem la piata - din pacate o ceata alburie plutea peste tot, asa ca nici urma de vreo raza de soare pe undeva. Intorcandu-ne de la ponton am intalnit un pusti de 5-6 ani care se indrepta somnoros spre scoala, strangand in brate rucsacul ca sa se incalzeasca. Era atat de amarat si se misca atat de incet, incat mi-am imaginat ca isi dorea sa fie in cu totul si cu totul alt loc si sa aibe cu totul si cu totul alta preocupare!
In Luang Prabang am ajuns spre seara - eram coplesiti de linistea din cele doua zile de pe barca si asteptam cu interes sa descoperim un oras senzational, dupa povestile celor care ajunsesera aici inaintea noastra.
Si Luang Prabang e cu adevarat senzational - linistit desi e plin de turisti de toate natiile si colorat de la hainele localnicilor si de la milioanele de suveniruri insirate prin magazine si in fata lor, de la templele pe care le intalnesti la tot pasul si mai ales de la hainele portocalii ale calugarilor budisti, pe care ii vezi peste tot. Seara, strada principala se blocheaza si zeci de tarabe se instaleaza cu repeziciune - night market, una dintre atractiile orasului. De peste tot apar motociclete, carucioare si masini pline cu sacose de rafie foarte mari, burdusite cu esarfe, pantaloni, bluze, portofele, posete, statuete, ceasuri, magneti, betisoare de orez, lampadare si te miri ce altceva - pare ca nimic nu lipseste. Te strecori uimit pe sub acoperisul umbrelelor ce par construite special pentru acest tip de comert ambulant si auzi de mii de ori salutul vanzatoarelor, aproape soptit: sabaidee urmat de un indemn timid "madame, buy something". De cele mai multe ori nu cumperi nimic, intreg night market-ul e ca o expozitie, are mii de vizitatori in fiecare seara si poate doar cativa cumparatori. Am revenit aici seara de seara si de fiecare data am avut senzatia ca e nou, de fiecare data am vazut ceva ce nu remarcasem anterior, de fiecare data cineva ne zambea la fiecare pas. In Laos, ca de altfel si in Thailanda, oamenii nu sunt deloc stresati - la pranz isi iau pauza de pranz, aproape totul se inchide, nimeni nu se grabeste, nu se aude de nicaieri muzica zbuciumata si nimeni nu tipa. Nici macar copiii nu fac atata galagie ca la noi. Peste tot sunt steaguri comuniste, dar acesta pare singurul indiciu ca ne aflam intr-o tara controlata de comunisti. A, ba mai sunt si copiii cu cravatele lor de pionier si cu uniforme - uneori ii vedem in fata scolii maturand frunzele si ne amintim de orele noastre de munca patriotica (ma rog, cei care le-am prins). In prima dimineata ne-am trezit foarte devreme, sa prindem "alms giving" un ritual vechi, devenit simbol turistic in Luang Prabang: localnicii doneaza calugarilor mancare si ei trec ordonati in sir indian pe fiecare strada, echipati cu cate un bol atarnat de o esarfa, pe care il umplu cu orezul lipicios pe care oamenii li-l pregatesc. Nu primec doar orez ci si alte alimente, dar orezul se doneaza in cea mai mare cantitate. De la fiecare persoana aliniata pe trotuar, fiecare calugar primeste un cocolos de orez cam cat o chifteluta. Pe traseu, alaturi de localnici se aseaza si turisti, insa majoritatea doar pentru a obtine niste poze spectaculoase, nu pentru ca ar intelege semnificatia acestui obicei. I-am insotit pe calugari in acea dimineata, aproape tot traseul - pe strada principala era ca la nebuni - sute de camere foto incercau sa surprindafiecare detaliu si nu mai contau indicatiile scrise peste tot, sa pastrezi linistea si mai ales distanta fata de calugari, sa nu ii incomodezi in niciun fel in activitatea lor. Un haos de nedescris, cu care, banuiesc, bietii calugari erau atat de obisnuiti incat nici nu-l mai observau. Ceremonia adevarata am putut sa o surprindem pe o straduta paralela cu Mekongul, chiar inainte de retragerea lor in templul cel mai vechi din oras. Restul zilei l-am petrecut ratacind pe strazi, oprindu-ne in cafenele sau la o sedinta de masaj nu prea reusita, bucurandu-ne de linistea si frumusetea locului si facand planuri pentru zilele urmatoare. Nu in ultimul rand, am admirat spectacolul strazii si am incercat sa ne imaginam viata oamenilor de aici. Peste tot se gateste pe strada, cred ca fiecare familie are cel putin o "bucatarie ambulanta" - un fel de masa pe roti pe care o plimba de colo colo oferind diverse preparate din bucataria asiatica. Evident ca nu am incercat nici macar o data sa gustam astfel de bunatati, dar ne-am uitat cred in fiecare oala si in fiecare farfurie pe care am intalnit-o in drumurile noastre. Orez, noodles, supa, frigarui de toate felurile, cremwursti pe bat, banane prajite, peste, creveti - orice gaseai in oricare parte din oras si nu costau decat cativa banuti. Doar localnicii se aventurau sa cumpere de la aceste "restaurante ambulante" dar parca nici ei nu erau prea multi. In Asia nu prea intalnesti dulciuri, tot ce am incercat de cand suntem aici sunt un fel de bezele nu la fel de tari cum se fac pe la noi insa foarte gustoase. Vezi exact cum ti le prepara si desi stii ca nu ar trebui sa le cumperi pentru ca ti se pare ca nu prea s-a spalat pe maini creatorul lor, zici ca sunt coapte la temperatura mare si probabil ca vreo bacterie nu ar fi rezistat! A doua zi am fost la cascada - Kuang Si- spectaculoasa, cu mai multe trepte, ultima avand o inaltime considerabila. Am decis sa urmam traseul din dreapta cascadei si sa urcam pana in varf, sperand la o panorama coplesitoare din varf! Urcusul a fost ingrozitor de dificil, as fi renuntat dupa fiecare pas dar mergeam inainte manata de aceeasi curiozitate care ii mobiliza si pe ceilalti sa nu se opreasca. Cararea era sapata in pamant, in trepte inalte iar urcusul a fost dificil, poate cea mai grea escaladare pe care am incercat-o eu, exceptand desigur Piatra Craiului (de care imi este foarte dor), dar cu ceva efort am ajuns sus, unde nu era decat un mare lac. Coborarea a fost si mai dificila decat urcarea si vreo doua zile dupa aceasta aventura am avut febra musculara cum nu mai avusesem de multa vreme. Am incercat sa facem baie in cascada, dar apa era rece si erau multe pietre. La intoarcere, camionul / tuk tukul cu care mergeam a avut ceva probleme la o roata - s-a oprit in drum si siferul, ingrijorat, si-a scos niste scule si s-a apucat sa insurubeze, dessurubeze ceva pe langa roata, indemnandu-ne sa vizitam satul in dreptul caruia ne oprisem. Era de fapt o manevra de marketing, in sat erau tarabe la care copiii vindeau bratari sau alte mici obiecte manufacturate si probabil el avea un comision daca ducea turisti acolo. E incredibil cum isi dezvolta afacerile pe aici, ai senzatia ca pot sa faca orice le ceri, nu iti spun niciodata nu, chiar daca nu pot sa te ajute - gasesc ei o solutie, suna un prieten, cheama vecinul... o oportunitate de a castiga chiar si jumatate de dolar este exploatata la maximum!
Asadar, vazand ca nu prea ne mobilizam spre tarabe (eram noi 4 plus doua britanice si un asiatic care n-a vorbit cu noi, nu pot sa estimez daca era japonez sau vietnamez sau filipinez, mai sigur era chinez!!!) a scos cricul si a dat jos roata. Manevra a functionat, asa ca am mai facut ceva pasi spre sat, nu am cumparat nimic, doar chinezul si-a luat doua bratari de ate colorate si am facut poze cu copiii. Zic ca era manevra, pentru ca cei mici erau imbracati in costume traditionale, aveau pe cap ceva care semana cu o oala cu margele, fustele si bluzele le erau asortate cu "palariile" avand aceeasi broderie, si erau complet diferite de cele pe care le vedeam in general. Ne-am intors la hotel pe la 16.00, receptionera micuta si agitata era ca de obicei acolo si ne-a intampinat cu un zambet larg. Cat am stat aici (Khammany Inn) m-am intrebat mereu cum reuseste sa aiba atata energie in fiecare zi, in conditiile in care e tot timpul la receptie, inclusiv noaptea cand doarme pe un pat pliant desfasurat in receptie. Hotelul e modest dar foarte curat, plin de europeni veniti in Asia pentru vacante lungi, si daca nu ai chef de umblat, sau daca ploua, gasesti usor partener de conversatie. Sunt foarte multi care calatoresc singuri, e usor de ghicit ca o vacanta de 6 luni nu si-o poate lua oricine - ei sunt intotdeauna foarte vorbareti si lipiciosi, si au o mare dorinta de a impartasi tot felul de informatii despre tara lor si despre locurile prin care au trecut. Un vietnamez care mergea spre nord, intentionand sa ajunga in Thailanda, o chinezoaica emancipata care povestea tuturor cum si-a dat demisia si a plecat in lume si era insistent rugata sa se intoarca, o frantuzoaica probabil abia iesita la pensie care parea cam nemultumita de viata si mergea sa descopere partea asta a globului, multi britanici care se imprietenisera pe drum ... se intalneau cu totii in holul hotelului seara tarziu, ca doar acolo era net, si in timp ce isi tineau rudele la curent cu aventura lor, mai ccpovesteau si cu prietenii de o seara... atat de diversi dar atat de apropiati... am spus mereu in excursia asta ca eu nu as putea sa fac ca ei, dar cine stie!?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu