Zborul meu cu balonul

Dintotdeauna mi-am imaginat cum e sa zbori. In copilarie urmaream ore intregi avioanele si imi imaginam cum ar fi sa fiu intr-unul care sa ma duca intr-un loc de poveste! Cel mai des imi imaginam ca ma duce la Paris - nu imi mai amintesc exact de ce, dar stiu sigur ca imi spuneam ca atunci cand o sa fiu mare o sa iau avionul la Paris! Si dupa aia la Moscova, la Berlin sau la New York...si de cate ori invatam despre vreun oras nou, ajungeam acolo. Cu avionul ;))))).  In orice caz, nu la Paris am zburat prima data, dar asta nici nu mai are importanta (am ajuns pana la urma si pe acolo, dar n-a fost ca in scenariile mele din copilarie), cert este ca dupa primul zbor cu avionul am descoperit ca ”a zbura” din mintea mea insemna cu totul si cu totul altceva.

Intr-o duminica dimineata, prea de dimineata ca sa nu fiu morocanoasa, aveam sa-mi amintesc senzatiile pe care mi le planificam pe vremuri cand imi imaginam cum e sa zbori. Era atat de devreme incat incercam sa inventez tot felul de motive pentru a sari peste ora de zbor cu balonul pe care o rezervasem cu cateva luni inainte, dar mi-am spus ca daca tot am ”batut” 500 de km pentru asta, sa ma misc totusi spre locul de decolare. Nu imi era frica, nu am o problema cu inaltimea si nici cu faptul ca trebuia sa urc intr-o ”chestie” nesigura, si atunci nici nu stiam ca baloanele sunt manevrate numai de piloti cu atestat - pur si simplu mi se parea o nebunie sa ies de sub plapuma si sa sar in balon. Pentru ca literalmente asa s-a intamplat, jos din pat la 5,30 fuga repede in masina (care era bocna) si fuga repede la aerodrom (sau cum s-o fi chemand platforma aia cu iarba de pe care au decolat baloanele). Evident ca am ajuns acolo pe intuneric, dar pentru ca eram mai multi, emotiile fiecaruia au inceput sa se exprime si sa se transforme in nerabdare si dupa ce am gasit si niste cafea fierbinte (dar cam chioara) am uitat si ca era frig si am uitat si ca as mai fi vrut un pic sa dorm. Si cand au inceput sa apara pe rand si ”jucariile” cu care urma sa ne ridicam in aer, am uitat de tot somnul si gura mi-a ajuns, evident, pana la urechi!!!  A, si nu doar mie...sapte oameni, care mai de care mai nerabdatori sa zboare....evident toti niste adulti responsabili in viata de zi cu zi, dar niste copii mari in asteptarea baloanelor cu aer cald, infofoliti cu ce era mai gros prin bagaje si echipati cu ce aparate foto avea fiecare. Si nehotarati, pe ici pe colo - sa pun obiectivul ala sau o fi mai bun celalalt, sau sa le iau pe toate in balon - poate ca n-o sa am timp sa le schimb, ca nu dureaza asa de mult - dar daca o sa regret ca nu le-am luat cu mine, mai bine sa le am dar sa nu le folsesc....ce probleme, nu???? La cateva minute dupa ora 7 (repet, dimineata!!!) s-au auzit si primele arzatoare testate si am fost ”repartizati” in baloanele care se pregateau de plecare. Bineinteles ca am asistat la toate pregatirile balonului, era infofolit ca un bebelus intr-o anvelopa asezata intr-un ”cosulet”, si daca nu stiai nici nu-ti puteai imagina ca e posibil sa te ridici in aer cu ceva care incape intr-un pachet atat de mic. Dar stiam pentru ca vazusem anterior toate pregatirile de zbor, in zilele precedente cand totusi nu ne apropiasem atat de mult ca sa nu-i incurcam pe piloti - acum insa, era zborul nostru si ne-am permis sa fim acolo, atat de aproape incat as fi insurubat si eu o piulita sau as fi tras fermoarul de la protectiile sistemului de prindere, dar ei s-au descurcat si fara ajutor asa ca le-am facut doar niste poze. Nacela a fost pregatita, arzatoarele testate - cineva de alaturi a testat si vantul cu un balon mic cu heliu - si a venit si momentul ca balonul sa fie umplut cu aer. Si incet incet ”bebelusul” lua proportii si se transforma intr-o ”portocala” uriasa.

Nu chiar imediat, pentru ca ventilatorului i s-a terminat combustibilul :)))))) dar asta n-a fost o problema asa de mare pentru ca erau si alte ventilatoare disponibile in zona si in cateva minute devenise cam cat un bloc cu 4 etaje (cu o singura scara :))). Au fost pornite arzatoarele si aerul din balon s-a incalzit.....gata de drum. Trecusem deja intr-o alta stare, acum mi-era teama ca o sa vina cineva sa ne spuna ca nu mai e posibil zborul pentru ca nu sunt conditii meteo, sau s-a stricat ceva la sistem, sau ca s-au incurcat programarile si ca nu mai avem loc (scenarii.....sau vechi ”obiceiuri”). Ni s-a ”ordonat” scurt sa ne urcam in cos si toate indoielile s-au risipit si tot ce mi-am imaginat vreodata despre zbor s-a adeverit. Ne-am desprins de pamant foarte incet si toate emotiile dinainte s-au transformat in incantare. Sus, tot mai sus pe verticala si de aici unde ne-o duce vantul... Si ne-a dus ceva...pe dedesubt oamenii deveneau tot mai mici, casele incapeau in fotografii cu tot cu curti, pe urma si cu vecinii...si tot satul...si chiar si satele din jur. Peisajele senzationale si pilotii pusi pe sotii (desi si ei erau putin morocanosi de dimineata) au facut ca totul sa se transforme intr-o clipa de incantare. O clipa de vreo doua ore, ce-i drept, dar pentru mine extrem de putin pentru cat de frumos a fost.  Pluteam ...si la propriu, nu doar la figurat :D. 

Am fost atat de sus ca am putut sa studiem tot relieful zonei, sa vedem de deasupra toate varfurile dealurilor si toate soselele si toate raurile si trenul ca unul mic de jucarie... O experienta absolut noua, fabuloasa si care merita traita - cel putin eu o voi repeta ori de cate ori voi avea ocazia, si nu o s-o astept ci o s-o caut (asa cum de altfel am cautat-o si pe asta pe care v-o povestesc acum).  ne-am apropiat de copaci, am ”stat” pe varful lor si ne-am luat cate un ”suvenir” am coborat sa vedem animalele de pe camp, am ”socializat” cu trecatorii de la sol si am urmarit celelalte baloane care decolasera odata cu noi si care se imprastiasera care incotro le ducea vantul. Imaginati-va o vale uriasa, plina de baloane colorate care pe masura ce se indepartau semanau cu niste bilute din ce in ce mai mici. Nici nu se mai vedeau nacelele, doar anvelopele colorate care straluceau in soarele diminetii. Nu stiu cand a trecut timpul, dar am aflat o multime de lucruri atat despre baloane, despre zbor dar si despre Moldova. Da, am zburat cu un  echipaj din Republica Moldova, cu care as repeta ORICAND experienta asta.  Ei ne-au facut ziua mai frumoasa decat o planuisem si daca mi-a placut sa zbor a fost si pentru ca ei au facut totul ca la carte! Cand gazul din butelie era pe terminate, pilotul a cautat un loc bun de aterizare si a dus balonul chiar acolo. Si ce daca pentru asta a fost nevoie sa coboare putin pe jos si sa-l duca tras cu sfoara, aceasta parte expeditiei a fost una de neuitat. Asezat cuminte pe iarba, intr-un spatiu suficient de larg, balonul portocaliu parea putin obosit dupa atata efort. Masina de recuperare a ajuns imediat si uriasa ”instalatie” a inceput sa fie demontata. Pare ca e mai dificil de strans decat de asamblat! Dar cu rabdare si pricepere fiecare componenta a ajuns la locul ei...pana dupa amiaza cand istoria avea sa se repete :). Povestea nu s-a incheiat aici - a urmat ”botezul” primului zbor, cu sampanie din Basarabia si cu diplome tiparite frumos si inmanate in ”cadru oficial” si senzatia de plutire (nu, nu de la sampanie - aia a trecut repede) inca nu s-a terminat. 

Cateva detalii tehnice: am zburat cu balonul la Festivalul de la Campu Cetatii (Mures). Timpul de zbor cca. 2h. Altitudinea maxima 501 m de la punctul de plecare, aprox. 1000 m fata de nivelul marii. Nu mai stiu exact, dar am mers cu cca 2m/s.